De la 1 ianuarie 2019, salariul minim pe economie crește cu 8%, la 2.050 lei. Pe scurt, direcția e bună. Ca „medicament“ pentru competitivitatea României, majorarea salariului e OK, dar doza este prea mare și vine mult prea repede; ne bucurăm acum, dar vom plânge în viitor, avertizează analistul Coface Iancu Guda - „Microîntreprinderile (adică 94% dintre companiile active în România) vor suferi cel mai mult. Pentru ele, ponderea cheltuielilor cu salariile în totalul veniturilor este de 25%. O majorare cu 8% adaugă încă două procente. Iar profitul net, raportat la cifra de afaceri, este, în medie, de 2,2%. Practic, această măsură anulează întregul câștig al micilor afaceri. Desigur, asta NU se va întâmpla, fiind încurajată munca la negru. Cum altfel să reziste o microîntreprindere la astfel de șocuri, în condițiile în care raportul cifră de afaceri/angajat a rămas stabil, la 0,11 - 0,12 milioane lei, în fiecare an al ultimului deceniu, iar salariul mediu a crescut de la 1.700 lei în 2007 la 2.700 lei în 2017? Și ne mai mirăm că România înregistrează cel mai ridicat nivel al economiei subterane din UE și cel mai scăzut nivel al veniturilor publice/PIB, în ultimii 20 de ani...“. Guda subliniază că firmele, în general, suferă din cauza majorării nesustenabile a salariilor (adică peste avansul productivității). La noi, ponderea salariului minim în cel mediu a crescut de la 27% în 2007 la 42% în 2018 și va ajunge, cel mai probabil, la 45% în 2019. În Polonia și Ungaria, spre exemplu, ponderea nu sare de 35%. Salariul mediu, care reflectă capacitatea mediului de afaceri de-a plăti munca, a crescut mai lent decât cel minim, care e impus prin lege, că vrei sau nu. Ca să reziste, cele mai multe companii au majorat, bineînțeles, prețurile, iar asta se vede în inflația anuală de peste 5% (cea mai mare din Uniunea Europeană). Evident, dacă am avut salarii mai mari, am consumat mai mult. Plus 10% în 2017, plus 7% în 2018. Desigur, jucătorii autohtoni n-au putut acoperi TOATĂ cererea, așa că excesul a fost acoperit de importuri, de unde și deficitul comercial în creștere, care a atins maximul ultimilor zece ani, leul tot mai slab (4,65+ unități/euro) și dobânzile mai mari (vezi triplarea Robor). „Practic, creșterea nesustenabilă a salariilor ne-a făcut mai săraci. Sunt convins că foarte multe gospodării văd cum venitul lor disponibil scade. După cheltuielile de trai (mai mari - n.r.) și plata ratelor la bănci (mai mari - n.r.), puterea de cumpărare a banilor rămași scade, iar economiile sunt erodate de inflație (inclusiv cele din bănci, cu dobânzi apropiate de zero și afectate de aceeași inflație - n.r.)“, mai spune Iancu Guda. Și, din 2012 - 2013 încoace, salariile din sectorul public s-au dublat, alimentând și deficitul fiscal și ducându-l la cel mai ridicat nivel din ultimii opt ani. Ce mai avem? Emigrare. Îmbătrânire a populației. Foarte mulți inactivi, mai exact vreo cinci milioane de români care ar putea pune osul la muncă dar n-o fac, preferând să aștepte ajutoarele sociale sau să se autogospodărească (mai ales în agricultură). Șomaj uriaș, de aproape 25%, în rândul tinerilor sub 25 de ani, la egalitate doar cu Grecia (care, evident, nu-i un model de urmat). Salariul minim a fost majorat de 15 ori consecutiv, în ultimii zece ani, nefiind ajustat negativ niciodată, nici măcar în timpul crizei economice. Rezultatele se văd - în 2008, microîntreprinderile reprezentatu 94% din totalul firmelor active și concentrau 26% din veniturile economiei. Astăzi, tot cu 94% din piață, procentul veniturilor este de... 14%, punctează Guda. Și, dacă la stat poți să tai lefuri sau să faci disponibilizări masive în caz de belele, micii antreprenori ce să mai facă? Datele oficiale arată că trei din patru firme au cel mult doi angajați. Pe cine să dea afară? Pot doar să pună lacăt pe ușă. Băncile și/sau furnizorii rămân cu datorii neîncasate. La fel și statul. Și tot așa.