În mijlocul prezentului mobilat cu mărturii impresionante ale unui trecut dureros, atipic şi viu, sălăşluieşte Tatiana Lembrău, fiica cea mare a preotului Constantin Lembrău. Printre icoane, fotografii de-ale tatălui său şi tablouri cu rame grele, stă cuminte ca o fetiţă, uşor temătoare, dar nerăbdătoare să începem discuţia. În aroma uşoară de cafea, servită în ceşcuţe de porţelan albastru, Tatiana Lembrău îşi începe cumplita poveste: „În 1945, locuiam în Adamclisi, într-o casă mare şi frumoasă, pe strada principală, cum cobori spre centru, în dreptul morii. Cred că acea casă este şi acum acolo. În acel an cumplit, eu aveam 9 ani, iar surorile mele, Simona - 7 ani, iar Luminiţa - 5 ani. Eram o familie unită, armonioasă şi frumoasă. Nu aveam duşmani şi toată lumea îl iubea pe tatăl meu”. Lumea curată a acelui an a suferit o fisură teribilă când, într-un miez de noapte, „după câteva bubuituri groaznice în uşă, de la Securitate, de la Miliţie, nu ştiu exact cine, au intrat în casă şi l-au luat pe tata. Pur şi simplu. Nu ştiu de ce. N-am ştiut niciodată. Tatăl meu nu a fost niciodată condamnat. Poate, mă gândesc cu mintea de acum, pentru că, fiind un om energic şi întreprinzător, voia să îmbunătăţească viaţa ţăranilor din sat, să-i culturalizeze. Aducea de la Constanţa filme, pentru ca ţăranii să înveţe cum se utilizează, în cadrul muncilor agricole, utilaje noi, care nu apăruseră încă în România, un tractor şi o batoză, pe care tatăl meu le adusese din Germania... Cred că pe acest considerent a fost ridicat, cred că li s-a părut că face propagandă”, încearcă Tatiana să explice una dintre realităţile vieţii acelui an („În cadrul Căminului Cultural Judeţean am fost autorizat de Prefectura judeţului Constanţa, în anul 1946, de a difuza în mediul rural de la sate filme istorice şi documentare, pentru ridicarea nivelului cultural al sătenilor”, se arată în Memoriul de activitate al preotului Lembrău - n.r.). „În ’47, ne-am mutat la Constanţa. Aici s-a repetat, identic, istoria. La 12 noaptea, căci numai aşa făceau, l-au ridicat şi l-au dus la Caracal. Din nou, nicio explicaţie, nimic. Acolo a stat şapte luni, apoi a fost eliberat. Şi tot aşa...”, îşi aminteşte fiica cea mare a preotului. Părintele era, potrivit fiicei sale, un om foarte optimist, cădea şi se ridica singur şi găsea forţa să-i ridice şi să-i susţină şi pe ceilalţi. În perioadele dintre încarcerări a încercat, din răsputeri, să îşi protejeze familia.

O ANORMALITATE ASUMATĂ Îţi asumi tot ce ţi se întâmplă şi, cu credinţă în Dumnezeu, mergi mai departe. Aşa s-ar putea rezuma anormalitatea unei vieţi în care, fără nicio veste sau explicaţie, oamenii erau ridicaţi de pe stradă sau de acasă şi aruncaţi în beciurile Securităţii. În cenuşiul neîncrederii generale, starea de anxietate şi de teamă era augmentată de episoadele extrem de violente ale „ridicărilor”. Veneau noaptea, în maşini negre, ţipau, se mişcau foarte repede, distrugând totul în jur. „Între încarcerările de lungă durată, tata a fost de multe ori ridicat şi dus la Securitate. Nici nu mai ştiu de câte ori. Deja, cu un umor amar, îşi ţinea valiza pregătită, după uşă”, povesteşte, cu tristeţe, Tatiana, adăugând: „Motivul? Pentru reeducare, cred. Nu ştiu”. „Între ’45 şi ’52 am avut, să zicem aşa, o viaţă normală. După Caracal, tata a primit post la Biserica „Sfântul Gheorghe“, unde a repictat icoanele şi a avut şi alte lucrări. O comisie a venit de la Bucureşti, de la Patriarhie, şi i-a dat un atestat, potrivit căruia putea să picteze şi să restaureze biserici de gradele II şi III. Au fost vremuri frumoase, căci îl aveam pe tata şi pictam împreună”.

„PRINŢ ŞI CERŞETOR”, MARK TWAIN, UN REGALIST ÎMPOTRIVA SISTEMULUI? În ’52 a reînceput calvarul. Într-o noapte de iunie, pe 26, la 12 noaptea, oamenii Securităţii - v-am spus că numai la acea oră se făceau ridicările - au bătut în uşă, strigând cu putere „Deschideţi!”, nu că ţi-ar fi trecut prin minte să nu deschizi, voiau doar să intimideze. I-au zis tatălui meu: „Vii cu noi!”. Au făcut şi percheziţie; de fapt, de fiecare dată făceau. Îmi amintesc că aveam o carte foarte frumoasă, „Prinţ şi cerşetor”, şi, când au văzut-o, au zis „Auzi, prinţ!” şi au luat-o! Mi-a părut tare rău după ea şi n-am înţeles atunci de ce au luat-o. Nu înţeleg nici acum, poate şi-au imaginat că suntem regalişti? (se întreabă Tatiana cu un zâmbet amar şi multă ironie). Şi nu doar cărţile erau vizate. Tăiau tablourile cu baioneta. Am reuşit să salvez un tablou cu Iisus, pe care l-au spintecat. Am şi acum cele două bucăţi, înrămate separat (tabloul poate fi văzut online, în galeria foto a articolului - n.r.). Nu spuneau ce căutau, doar distrugeau sistematic şi luau ce li se părea lor compromiţător, deoarece fiecare dintre „vizitele” astea trebuia justificată”, mai spune ea.

LA CANAL Între ’52 şi ’54 a fost perioada Canalului. „Acolo, îi tot mutau, căci aveau şantiere de lucru. Practic, îi distrugeau sistematic. Noi o duceam extrem de greu. Mama nu se putea angaja, căci doreau să o forţeze să divorţeze. Noi terminaserăm şcoala elementară şi am dat la liceu. Şi eu, şi surorile mele am fost „reuşite, fără loc”! Şi era bine spus: nu se găsea nicăieri loc pentru noi, fiice de deţinut politic. Nu pot să vă spun cu ce intervenţii am terminat un liceu la seral. Eu a trebuit să-mi iau serviciu şi am găsit, cu mari intervenţii şi sacrificii, o slujbă la Canal, la contabilitate. Aveam 14 ani pe atunci, un copil, vă imaginaţi. Femeile de acolo încercau să mă protejeze şi mă lăsau să stau lângă sobă, să mă încălzesc, şi făceau ele mai toată treaba. Şi în fiecare dimineaţă, la 7, ieşeam să văd deţinuţii care, încolonaţi, o porneau spre şantierele de lucru. Şi erau atât de slabi şi de înfriguraţi, păreau umbre asemănătoare oamenilor care fuseseră. Şi nu conta, căci reuşeam să-l identific pe tatăl meu în marea de chipuri şi să văd că-i viu. Şi tata îmi scria câte un bileţel şi mi-l arunca pe jos, însă niciodată n-am reuşit să iau vreunul, căci coloana de deţinuţi care venea în urma lui îl călca în picioare până se făcea praf”, îşi aminteşte Tatiana Lembrău. „Le era foarte frig şi nu aveau voie să poarte decât zeghea şi pătura care li se dădea acolo. Era o pătură din păr de cal, care ţinea, pur şi simplu, frig”, mai spune ea. „Ce mâncau?”, o întreb. „De mâncat? Pâine uscată şi, din când în când, o fiertură de boturi şi zgârciuri de vită, care mirosea îngrozitor. Noi, din toată sărăcia, îi mai trimiteam pachete, dar sunt convinsă că nu ajungea nimic la el”, povesteşte bătrâna. „Eram sătuli când mâncam în somn”, aşa ne spunea tata.

COPIII ARUNCAU CU PIETRE ŞI STRIGAU „DUŞMANII POPORULUI” După Canal, preotul Lembrău a fost mutat la Galeşu, apoi, în ’58, a fost ridicat din nou şi mutat la Peninsula, unde a stat până în ianuarie ’61. „Da, aceasta era o practică des întâlnită. Când trecea convoiul de deţinuţi, miliţienii îşi scoateau afară copiii şi-i puneau să arunce cu pietre în oameni şi să strige „Duşmanii poporului”. Probabil aşa îşi formau viitoarele generaţii. Nimeni nu a ripostat niciodată. Tuturor le era teribil de frică”, spune Tatiana.

MĂCELUL DE LA PENINSULA Tatiana Lembrău se opreşte. Ia o batistă de pe masă şi pare că îi urmăreşte cu atenţie modelul. De fapt, încearcă să-şi adune puterile pentru a-mi povesti despre unul dintre cele mai cumplite episoade ale vieţii de deţinut, la care tatăl său a fost martor şi care l-a făcut să-şi piardă echilibrul interior. La acelaşi episod a fost martor şi unchiul său, Mircea Lembrău, care, potrivit declaraţiei sale, la vederea acelor orori, a înnebunit. „Părintele meu era un om de o impecabilă integritate morală, extrem de echilibrat şi de bogat sufleteşte, i-a susţinut pe mulţi şi nu i-a lăsat să se scufunde în depresie. O structură sufletească extrem de tare. Aici însă, la Peninsula, şi-a pierdut echilibrul interior. Aici a văzut imagini şi i s-au întâmplat lucruri care l-au marcat pentru totdeauna. Erau triaţi în mai multe grupe, unul dintre eşaloane fiind condamnat la moarte”, povesteşte Tatiana, cu vocea frântă. „Eu am văzut totul”, intervine, cu lacrimile curgând pe obraz, Mircea Lembrău, fratele preotului Constantin, şi el pictor de biserici. „Am văzut totul. Era în 1953. Întâmplarea a făcut să fiu angajat ca topometrist, făceam măsurători, evaluam cubajul de pământ extras din şantier şi asistam deţinuţi pe şantierul de la Nazarcea. Era o zi atât de tristă, atât de mohorâtă, cădea cerul ca plumbul şi deţinuţii, fiecare dintre ei, unii în târlici, alţii în ciorapi, erau purtaţi sub escortă, la lucru. Oamenii ăia erau duşi la moarte, însă ei nu ştiau. Toţi oamenii ăia, intelectuali, profesori, ingineri, toţi erau duşi la moarte. I-au pus să lucreze la capătul unei căi ferate, pentru a încărca pământul excavat. Erau păziţi cu arme de către gardieni. La o oarecare depărtare, mai sus de locul unde lucrau deţinuţii, se afla o locomotivă, condusă de unul dintre oamenii aceia ai urii. Omul acela a dat drumul frânei locomotivei şi... ne uitam cu toţii fără să ne vină să credem... cu un sânge rece desăvârşit şi nu doar atât, cu un zâmbet triumfător, omul acela a intrat cu locomotiva, în plin, în grupul de deţinuţi. Nu vă puteţi imagina aşa ceva. Nu vă puteţi imagina un peisaj presărat cu membre sfârtecate, mâini, picioare, capete, împrăştiate peste tot, totul pictat în sânge şi viscere, şi, deasupra întregii orori, trona omul acela, cu zâmbetul lui triumfător. A fost imposibil de cuprins cu mintea. Când am văzut asta, am înnebunit. Pur şi simplu, am simţit cum mintea mea refuză să înţeleagă ce s-a întâmplat. Şi fratele meu era acolo. Era acolo, pe margine, la un metru de masacru. Ar fi putut fi el. Să-ţi vezi colegii, poate chiar prietenii, care cu câteva clipe înainte vorbeau, gândeau şi sperau, transformaţi într-o masă informă de corpuri sângerânde este cumplit. Este... Nu am cuvinte”. Bătrânul tace, ştergându-şi lacrimile, dregându-şi glasul şi încercând să închidă amintirea cumplită la loc, în cutia trecutului. Îl întreb cum a reuşit, totuşi, să supravieţuiască cumplitului episod. „Prin credinţă”, răspunde simplu bătrânul. Mângâindu-l pe bătrân pe umăr, Tatiana adaugă: „Dacă nu se supuneau, deţinuţii erau împuşcaţi pentru tentativă de evadare. Pentru ei era foarte important ca fiece moarte să fie justificată. Cu hârtii. Aveau hârtii pentru orice. Şi pentru fiecare percheziţie, pentru tot. Aici, la Peninsula, tatăl meu a clacat pentru scurt timp. Aici şi-a lăsat o bucată de suflet. Au fost obligaţi, vă daţi seama, să facă curat după măcel. I-au pus să adune rămăşiţele pământeşti ale tovarăşilor lor de suferinţă şi să le încarce în camioane, care erau descărcate în gropile comune. Toată viaţa l-au marcat şi obsedat aceste imagini”. De aici i s-a tras tristeţea care nu l-a mai părăsit niciodată pe părintele Lembrău şi pe care, din când în când, Tatiana i-o surprindea pe chip. „Era ca un văl ce-i transforma trăsăturile. Ştiam că nu-l pot ajuta şi-l lăsam în pace”, spune ea.

„BĂI, POPĂ, UNDE E DUMNEZEU ACUM?” „Şi nu s-au oprit aici”, continuă el. „Deţinuţii erau păziţi cu o voinţă satanică. Oamenii ăia erau cu adevărat criminali. Nu ştiu de unde se lăsase peste ei atâta ură. Nu îmi pot imagina de unde au găsit asemenea resorturi de cruzime şi răutate. Fratele meu, pe care l-am iubit şi de care sunt foarte mândru, a fost torturat în permanenţă, să ştiţi. Cea mai grea tortură era cea care lovea în credinţă. Aceia erau, la propriu, oameni fără Dumnezeu. Orice om cu credinţă trăieşte cu sentimentul perpetuu al lui Dumnezeu. Cine nu are credinţă este un om pierdut. Doar aşa îmi pot explica comportamentul acelora. Singurul care ne poate salva este Dumnezeu şi ei tocmai aici loveau. „Băi, popă, unde e Dumnezeu acum?”, îi spuneau“. (Va urma)

Autoarea mulţumeşte pe această cale bibliotecarului Arhiepiscopiei Tomisului, Ionuţ Druche, pentru răbdarea şi ajutorul nepreţuit şi Tatianei şi lui Mircea Lembrău, pentru curajul şi deschiderea de care au dat dovadă.