Jonglează cu stilurile, alunecă printre genuri, le subjugă, le seacă de sens sau le redimensionează, plusează nelimitat şi îşi îngăduie să concluzioneze pudic: “atât am avut de spus”. Este tipul de autor generos cu romanul scriiturii sale, oricărui gen ar aparţine ea (cronică muzicală, proză umoristică, poezie, dramaturgie), pe care îl sculptează cu forţă în wall-ul cotidianului, creând basoreliefuri tipologice demne de palatele Commediei dell’arte. Autorul este Sorin Lucian Ionescu, coleg şi prieten vechi, iar noua sa “operă deschisă” se numeşte “Balamuc” şi are o istorie despre care se poate scrie în sine o carte.

“Balamuc” este o piesă de teatru care nu a părăsit biroul autorului, după cum ne-a mărturisit chiar el, timp de nouă ani. “Am vrut ca fiecare replică să aibă un conţinut în sine, să se conţină complet pe sine”, explică SLI, un avid consumator de teatru, operă şi muzică jazz şi rock. Ca un solo perfect în mecanismul instrumental care creează o piesă de succes, fiecare dintre replici a fost rescrisă de zeci de ori. “Pruteanu îmi spunea că sunt ca un “butic lacom””, îşi aminteşte Sorin zâmbind. “Acum îi dau dreptate”. “Lăcomia” autorului de a digera lipsa de sens şi “burţile” inerente ale lecturii sau spectacolului are ca rezultat “Balamuc”, o piesă densă, în două acte, conţinând 15 scene, fiecare dintre ele excelent justificată şi încadrată dramaturgic. “Când mă duc la teatru, şi mă duc de prin ’73, de când eram copil, încerc să analizez dacă vreo bucată din text are vreo lipsă în ce priveşte construcţia dramaturgică. De obicei are”, mărturiseşte scriitorul.

“Didascaliile” pe care SLI simte nevoia să le dăruiască cu multă generozitate ajută cititorul să “vadă” spectacolul, cu ochiul lăuntric, creativ deşteptat, înzestrând astfel personajele cu viaţă scenică încă dinainte ca acestea să fi ieşit din culise, în luminile rampei.

“Balamuc” este o frescă reală a cotidianului, cu tot ceea ce înseamnă acest proces. Stabilirea perfectă a proporţiilor personajelor, tencuirea peretelui, măcinarea culorilor, amestecarea lor în proporţii perfecte cu praf de marmură, întinderea pe peretele ud, cu o anumită tehnică etc. Asta face şi SLI pe marea frescă a prezentului pe care şi-a asumat-o. Redă, în tuşe puternice, personaje perfect conturate în situaţii extrem de realiste din punct de vedere dramatic, într-un text a cărui cheie de decriptare o reprezintă… angrenarea în real şi gradul de umor la care rezonaţi. Însă, indiferent care ar fi acesta şi cât de elitist sau mai puţin pretenţios ar fi publicul cititor, nu aveţi cum să nu râdeţi. Fiecare dintre dvs. cunoaşte tipologia poliţistului sau problemele sistemului sanitar şi a avut de-a face cu ele. Fiecare dintre noi a auzit poveşti cu robe, şorţuleţe şi cărţi secrete, lucruri pe care, însă, puţini le-au aprofundat cu adevărat. Modul în care sunt prezentate situaţiile, trasate pe un puternic fir roşu până la final, într-o structură dramaturgică aproape clasică, cu multă ironie şi umor, cu oralităţi delicioase, pe care îţi vine să le citeşti cu voce tare, este nepreţuit.

Acum, cu riscul de a-l supăra pe autor, la o analiză genealogică din perspectiva istoricităţii curentelor, în textul său regăsim realism, naturalism, expresionism şi absurd. Cum ar veni, după manual. La o a doua lectură, însă, structura dramatică foarte concisă reuşeşte să şteargă asperităţile acestor definiţii.

Spre exemplu, scenele ce au în centru cadavrele, cu capetele făcute praf, sau „masonii” îmbrăcaţi în robe cu şorţuleţe amuzante reprezintă în sine poli dramatici foarte puternici, estetic amenajaţi de autor în cadrul structurii sale literare. Baroana de Cobadin sur Mer, “pacientă de bunăvoie”, este o altă chintesenţă a juxtapunerii demente a forţelor ce virează mersul firesc al lucrurilor înspre ocultismul domestic al societăţilor mici. Vasile Alboiu, Hîrjică şi Cocîrlea sunt singurele personaje care trăiesc în banalul cotidian, pe care îl “fură” din când în când, cu motivaţii “serioase” şi trimiteri “instituţionale” a la Orwell (Ministerul e de vină pentru mai toate problemele de ordin practic). Directorul şi Ginecologul spitalului, care sunt şi brancardieri, unul din chemare, “că-i ceva eroic”, şi altul pentru bani, sunt alte personaje excelent croite, a căror dualitate, la propriu şi la figurat, se rezumă la necesitate. Foarte bun episodul cu “datul în cărţi”, unde semnificaţiile sunt aşezate pe categorii: avansarea în carieră, chestii mistice etc.

Cât din asta este absurd? În măsura în care ne confruntăm zi de zi cu el, fie pe stradă, la magazin, în spital, la şcoală, la Teatrul de Stat etc., acest tip specific de absurd a devenit cotidian. Îl numim aşa doar pentru că avem baza teoretică necesară de a o face, însă, stilistic vorbind, trăim şi ne scăldăm în marea de absurd, pe care o şi nutrim, a zilelor noastre. Cât din asta este comedie? Cât înţelege şi poate duce fiecare!

Ar fi foarte multe alte lucruri de spus, dar îl vom lăsa pe autor să-şi explice intenţiile, căci o face cel mai bine. “Am avut ambiţia să scriu o piesă de teatru la care lumea să râdă! M-am săturat de Cehov, teatru absurd, chestii elitiste şi instalaţii”, spune franc Sorin despre textul său. “Nu sper să se joace vreodată decât de o trupă ambulantă care să vrea să distreze oamenii”, decretează autorul şi vă dă întâlnire, la lansarea cărții sale, sâmbătă, 5 martie, la librăria Cărtureşti din City Park Mall, la ora 17.00.