Românii s-au ales cu un preşedinte care se răsteşte la câte un jurnalist, invită o ziaristă să-i arate nişte figuri de “striptis” în birou, pe alţii îi face găozari, fură telefoane, înjură ca la uşa cortului, îndrăzneşte să se adreseze jurnalistelor cu apelativul de păsărică sau ţigancă împuţită, bea şi se urcă la volan. Dar, pe lângă toate astea, preşedintele Băsescu ştie să lăcrimeze… când situaţia o cere. Din 2004, de la anunţul retragerii lui Theodor Stolojan din cursa prezidenţială, când a vărsat primele lacrimi, am mai avut parte de momente de acest fel. În 2005, la scurt timp de la preluarea mandatului de şef al statului, Băsescu a izbucnit în lacrimi la Muzeul Holocaustului din Washington. Anul următor, pe Aeroportul “Mihai Kogălniceanu” din Constanţa, preşedintele şi-a stăpânit cu greu emoţiile şi lacrimile lângă trupul neînsufleţit al unui român căzut la datorie în Afganistan. La fel s-a întâmplat şi la o deschidere a anului universitar de la Academia Navală \"Mircea cel Bătrân\" din Constanţa. În 2009, la Budapesta, invitat, să depună o coroană de flori la mormântul eroilor români care au pierit în timpul luptelor pentru eliberarea Budapestei, Băsescu varsă din nou câteva lacrimi. Ieri, de exemplu, Băsescu a salutat cu lacrimi în ochi Regimentul de Gardă, la Arcul de Triumf. “Sensibilitatea” preşedintelui este arhicunoscută, acesta punctând cu lacrimi momente devenite, de altfel, istorie. Dar nu într-un capitol cu care să ne mândrim…