Ieri, la Parlament, putea să umble măcar la recuzită. Aşa cum ultima oară, la Cotroceni, a venit cu harta României şi cu băţul cu care a indicat – să priceapă tot românul – cum e cu graniţele Schengen, marţi putea să aducă cu el o tablă pe care să înscrie cu carioca obiectivele principale ale politicii externe româneşti – în care are competenţe constituţionale – desprinse din experienţa pe care a acumulat-o ca preşedinte, tot aşa, ca să priceapă mai bine şi cei derutaţi. Ba, chiar, ar fi putut să facă două rubrici: pe una, obiectivele sale (apartenenţa la UE, apartenenţa la NATO şi parteneriatul strategic cu SUA), iar pe alta, cele ale guvernului (euroscepticismul, intenţiile de retragere a trupelor româneşti din forţele internaţionale şi orientarea spre Rusia). De la nivelul aceleiaşi experinţe personale, a ţinut să menţioneze obiectivele sale principale în materie de apartenenţă la UE (consolidarea statului de drept, eficient, adoptarea monedei euro şi aderarea la Schengen), puse, tot aşa, faţă în faţă cu cele ale Executivului (atacarea neîntreruptă a instituţiilor veticale, slabele premise de adoptatre a monedei EURO şi declararea aderării la Schengen ca obiectiv neprioritar). Iar dintre realizările guvernării care şi-a “asumat riscurile nepopularităţii” prin măsurile luate pentru contracararea crizei n-au lipsit succesele: Legea Sănătăţii, reorganizarea administrativă, Legea electorală şi revizuirea Constituţiei (e drept, nişte succese mai degrabă teoretice, niciuna nefiind aplicată). În continuarea analizei sale, preşedintele a dorit să fixeze momentul şi perspectiva: România e cât de cât stabilizată macroeconomic (?!) are acces pe pieţele libere pentru finanţare şi adoptarea monedei EURO în următorii trei-patru ani. Logic, Băsescu trage de aici concluziile care impun planul de acţiune, dacă vrem să avem succes, punând de fapt degetul pe ce-l doare pe el: desemnarea şefilor de la Parchetul General şi DNA, îndepărtarea din guvern a persoanelor cu probleme în justiţie (Fenechiu!), elaborarea unui statut corect al parlamentarilor, implementarea codurilor şi angajamentul parlamentarilor de a-şi face un cod de conduită.

De fapt, toată această lungă introducere a fost făcută exclusiv cu acopul de a reitera – pentru Europa – că el este cel care are o poziţie corectă, faţă de alianţa de guvernare care face tot ce poate ca să afecteze statul de drept şi, bineînţeles, instituţiile “verticale”. De ce insistă Băsescu atâta pentru nominalizările de la Parchet? E simplu: nu vrea să piardă ultimele sale pârghii de influenţă, după eşecul din CSM şi după schimbările din Curtea Constituţională care-l vor lipsi de o majoritate favorabilă. Ce-i mai rămâne atunci? Doar serviciile secrete, care au cam început şi ele să se îndoaie în direcţia administraţiei (oameni sunt şi ei, nu-i aşa?)

Acest episod “cuminte”, coabitabil, nespecific stilului său, mă face să cred că pe Băsescu îl interesează tot mai puţin piaţa politică internă şi că tot ceea ce face este pentru “marii licurici”, în care-şi pune acum toate nădejdile. Pe de altă parte, îmi reaminteşte izbitor tactica lui Ceauşescu din ultimii ani când, confruntat cu lipsurile şi eşecurile politicii sale, se plasa într-un soi de opoziţie faţă de guvern, el fiind de partea poporului. Ce rezultate a avut această şmecherie, se ştie prea bine…