Curat electoral, parcurgem o perioadă în care politicienii noştri sunt excesiv de sentimentali. Pentru că le este la îndemână rima albă, unii o dau pe poezie. Alţii, sub masca patriotismului de doi lei, se străduiesc din răsputeri să joace la perfecţie rolul Ecaterinei Teodoroiu în mizerie. Ca atare, atunci când descind în teritoriu pentru a-şi susţine favoritul la alegerile prezidenţiale, îşi pregătesc cu minuţiozitate recuzita din dotare. Ca într-un joc de scenă, adeseori, nouă, alegătorilor, ne pun bărbi, podoaba cea mai de preţ în timpul festivalurilor electorale. Trebuie să recunoaştem, viaţa politică este un nesfârşit festival. Zilele trecute, aflat în trecere prin Constanţa, fără niciun motiv, deşi sunt voci care spun că s-ar fi lovit la degetul arătător, Traian Băsescu a dat tonul la plâns. Este, să recunoaştem, scenariul care-l prinde cel mai bine în situaţii limită. Conceptul campaniei electorale cu bocete de jale îi aparţine în totalitate. El a fost lansat în urmă cu cinci ani pe umărul lui Stolojan. Fiind la ceas de debut, ca orice noutate în materie de şmecherii politice, fenta lui Băsescu a prins la acel moment încărcat de o istorie parşivă. Drept dovadă, sensibilizat până în măduva oaselor de drama lui Stolo, atins, încă din acea perioadă, de gripa porcină, electoratul a pus botul la plânsul în direct al actualului prezident! Ce-i drept şi just, Băsescu plângea de-i sărea “cămeşa di pi el”. Anul acesta, la cinci ani după ce a dat pentru prima oară apă la şoricei, amatorii de telenovele băsciene au fost profund nemulţumiţi de prestaţia domniei sale. Plânsul său a fost dezamăgitor. Ca şi tematica aleasă. Mă refer la drapelul de la catargul navei şi metodele eficiente de împăturire la inima prezidentului, pe atunci, “comandir de navă”. Un subiect mult prea uşurel şi străveziu în comparaţie cu odiseea lui Peneş Curcanul, de pildă, ca să numesc doar una dintre capodoperele la care ar fi trebuit să facă referire şeful statului nostru. Varianta în care domnia sa s-ar fi urcat pe catarg ca să înfăşoare steagul în jurul degetului său arătător, ăla cu care ne trimite la referendum, ar fi fost mult mai convingătoare pentru publicul electoral de pretutindeni. De data aceasta, când a dat apă la şoricei, a fost lipsit de vlagă. În primul rând, i-a lipsit umărul bătrânului Stolo, care, până şi el, măi Brutus, s-a săturat să fie folosit ca o uşă de serviciu! În lipsa lui Stolojan, i-a fost destul de greu să plângă pe umărul catargului... Era prea înalt. În ultima vreme, preşedintele şi-a intensificat campania electorală prin plâns şi bocete tradiţionale. Până la momentul cu catargul, unul care s-a dorit a fi decisiv în confruntarea cu adversarii săi, Traian Băsescu ne-a oferit şi un moment poetic de un tragism local. La acest capitol, în mod surprinzător, i-a depăşit pe toţi poeţii care au conceput versuri despre propria lor mamă. Reamintesc că, într-o astfel de ipostază creatoare, preşedintele Băsescu a scâncit, făcând unele confuzii cu mama lui Ştefan cel Mare, cea cu spaţiul locativ pe o stâncă neagră… Din punct de vedere al tacticii electorale, preşedintele în funcţiune acţionează la derută. Este limpede că domnia sa se bazează pe votul consistent al plângăcioşilor din senin şi pe sensibilitatea exagerată a gospodinelor amatoare de telenovele ieftine. Drept dovadă, acţionează tot timpul ca un veritabil scenarist de dramolete în doi peri. Aşa se explică de ce domnia sa nu dă doi bani pe sondajele publicate în ultima vreme, fiind interesat doar de starea plânsului la nivel naţional. Adevărul este că naţiunea a ajuns într-o stare de plâns! Îi dă mâna să plângă pe acest subiect?