Înfiinţat în urmă cu 60 de ani, în plin Război Rece, Festivalul Internaţional de Film de la Berlin a reprezentat, iniţial, un instrument de propagandă al Aliaţilor, înainte de a se afirma ca un context al înfruntărilor politice frecvente, ce depăşeau graniţele cinematografiei. Pentru Berlinală, această ediţie aniversară, care va avea loc în perioada 11 - 21 februarie, reprezintă o nouă ocazie de a reveni la scandaluri şi controverse, care au făcut ca acest eveniment anual să devină festivalul de film european cel mai angajat din punct de vedere politic.

În momentul înfiinţării festivalului, Berlinul era încă în ruine, însă continua să rămână un simbol puternic pentru Occident, a explicat actualul director al festivalului, Dieter Kosslick. În timpul primei ediţii, în 1951, Germania Federală număra aproximativ două milioane de şomeri, iar mii de berlinezi locuiau încă în corturi şi refugii temporare, relatează Peter Cowie în cartea sa “The Berlinale - The Festival”, lansată recent. Un festival de film internaţional le oferea însă americanilor posibilitatea de a-i îndoctrina pe germani - scăpaţi de doar câţiva ani de nazism şi de puternica lui maşină de propagandă - şi de a crea “o vitrină a lumii libere”. Această primă ediţie a însemnat şi stabilirea unei punţi culturale între Berlin şi Occident, oraşul divizat devenind un simbol al luptei împotriva sovieticilor. Primul film proiectat în ediţia inaugurală a fost “Rebecca”, de Alfred Hitchcock, lansat în 1940, de care germanii au fost privaţi din cauza războiului. Un aflux de filme hollywoodiene i-au adus glamour şi paiete, iar Berlinala a primit, cinci ani mai târziu, calificativul A din partea Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Producătorilor de Film, care a ridicat-o la rangul marilor festivaluri de film internaţionale, precum cele de la Cannes şi Veneţia. Primele premii Ursul de Aur au fost decernate unor filme americane şi britanice. Abia în 1958, juriul a acordat cea mai înaltă distincţie unui film european, devenit ulterior un mare clasic al genului, “Fragii sălbatici / Smultronstället”, de Ingmar Bergman.

Tentativele organizatorilor germani de a-şi revendica independenţa faţă de americani au avut uneori consecinţe explozive. În 1970, un conflict a izbucnit cu ocazia proiecţiei filmului “O.K.”, al regizorului german Michael Verhoeven, care relata povestea unei fetiţe vietnameze ce a fost violată şi asasinată de soldaţii americani. Directorul festivalului, Alfred Bauer, a anunţat juriului “un fantastic nou film german”, însă după proiecţia acestuia, preşedintele festivalului, cineastul hollywoodian George Stevens, a ameninţat că îşi va da demisia, dacă filmul nu va fi exclus din competiţie. George Stevens, care a filmat pentru armata americană debarcarea din Normandia, dar şi eliberarea lagărului de concentrare de la Dachau, a considerat că este ruşinos din partea germanilor să îi acuze pe soldaţii americani de crime de război. În cele din urmă, juriul festivalului a demisionat, fără să decerneze niciun premiu. În 1979, un alt scandal, încă şi mai puternic, a zguduit Berlinala, odată cu proiecţia dramei americane “Vânătorul de cerbi / The Deer Hunter”. Delegaţiile ţărilor din Est, inclusiv câţiva membri ai juriului, au părăsit festivalul, denunţând o descriere pe care au considerat-o insultătoare referitoare la “fraţii” lor vietnamezi.

Berlinala a permis marilor puteri să marcheze puncte diplomatice importante referitoare la anumite evenimente care se derulau în celelalte părţi ale lumii. Ca urmare, ţările din fostul bloc sovietic au avut nevoie să găsească un mijloc pentru a-şi manifesta solidaritatea faţă de Hano, fără să se angajeze din punct de vedere militar. Ca mulţi alţii înainte şi după această dată, ei au ales Berlinala pentru a-şi atinge acest scop.