Întâmpinarea Domnului este una dintre sărbătorile cu dată fixă ale Bisericii Armene și se sărbătorește la patruzeci de zile după Crăciun, în ziua de 14 februarie. Întâmpinarea Domnului înseamnă „Venirea înaintea Domnului” sau „Ieșirea Înaintea Domnului”, iar mesajul acesteia este chemarea de a-l întâmpina pe Domnul. Așa cum Hristos a plecat din ceruri și a venit înspre noi întru mântuirea noastră, tot astfel și noi trebuie să mergem în întâmpinarea Lui.

După patruzeci de zile de la nașterea lui Hristos, conform legii evreiești de curățare a mamelor și noilor născuți, Iosif și Maria au plecat la Ierusalim pentru a-L duce la Templu pe Hristos (Luca 2. 22). Potrivit legii lui Moise, după naștere, mamele erau considerate a nu fi curate pentru o perioadă de timp. Odată aceste perioade trecute, părinții noului născut mergeau la Templu. Pentru Maria și Iisus, prezentarea la Templu era, în exclusivitate, doar un gest de respectare a ritualului, deoarece ei nu erau supuși acestei Legi: În cazul Sfintei Născătoare de Dumnezeu, această Lege nu avea sens, datorită faptului că Iisus a coborât în pântecele mamei Sale prin mijlocirea Duhului Sfânt. Pentru Sfânta Fecioară nu exista necesitatea respectării legii purificării, așa cum era necesară pentru femeile obișnuite. Iisus a mers la Templu conform Legii instaurate de El însuși, pentru a dovedi prin acest gest umanitatea Sa.
Conform sfintelor tradiții, pe când Maria și Iisus se apropiau de Templu pe poarta de răsărit a Ierusalimului, care era închisă după porunca lui Dumnezeu, această poartă s-a deschis singură cu mare zgomot. Potrivit profeției lui Ezechiel, care trăise șase secole înainte de Hristos „Poarta aceasta va fi închisă; nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. Cât priveşte pe rege, el se va aşeza acolo, ca să mănânce pâine înaintea Domnului; pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi”. (Iezech. 44. 2-3). Auzind acest zgomot, locuitorii Ierusalimului purtând torțe s-au grăbit să-L vadă pe Cel adus la templu, spunându-și unul altuia: „Domnul a trecut prin această poartă” și, ajungând acolo, l-au văzut pe pruncul Iisus împreună cu părinții săi.
Când aceștia au intrat în templu, înaintea lor a ieșit un bătrân, Simeon. Evanghelia mărturisește despre el că era credincios și cu frică de Dumnezeu (Luca 2:25). Corespunzător tradiției, el făcuse parte din grupul celor 72 de traducători care, din porunca regelui egiptean Ptolemeu al II-lea (285-247î.e.n), au tradus în Alexandria Pentateuhul și celelalte cărți ale Vechiului Testament din ebraică în greacă. Datorită numărului traducătorilor, această traducere este cunoscută sub numele „Septuaginta”.
În timpul traducerii Vechiului Testament, se spune că Simeon, atunci când a întâlnit profeția lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu.” (Isaia 7. 14), plin de îndoială, deoarece nimeni nu credea acest lucru, a șters această propoziție. A doua zi, după ce în somn l-a frământat acest lucru, a observat că propoziția ștearsă de el se regăsea în același loc, scrisă cu litere de aur. Simeon a dat slavă lui Dumnezeu și i-a fericit pe aceia care îl vor vedea pe acel prunc și îl vor ține în brațe. Văzând această dorință arzătoare, Sfântul Duh îi promite că nu se va înfățișa morții până când nu Îl va vedea pe Unsul lui Dumnezeu. Precum sfinții apostoli, bătrânul Simeon se face vrednic de fericirea despre care Domnul zice: „Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13. 16-17).
Obiceiul de a duce pruncii de patruzeci de zile la Templu și de dăruire și închinare a acestora lui Dumnezeu, a prins un nou sens și s-a păstrat și la creștini. Fiecare familie care are un nou născut, la patruzeci de zile îl aduce la biserică unde se săvârșește o slujbă de îmbisericire rânduită de părinții Bisericii.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre acele sărbători în care, credincioșii, după ieșirea din biserică, petrec prin obiceiuri și festivități proprii. Obiceiuri numeroase și tradiții din Vechiul Testament și epoca precreștină, s-au transformat prin venirea lui Hristos în lume, luând înțelesuri creștinești. Unul dintre aceste obiceiuri este focul din ziua sărbătorii de Întâmpinare a Domnului.
Acesta este un obicei care ne-a parvenit din cele mai vechi timpuri. Popoarele din vechime dădeau o foarte mare importanță focului, atribuindu-i puteri purificatoare. După obiceiul creștinesc, în seara de ajun a acestei sărbători, se aprinde focul în curtea bisericii și în curțile caselor credincioșilor. Peste foc sar noii căsătoriți, precum și rudele acestora și vecinii.
Cum explică Krikor Datevați, aprinderea făcliilor simbolizează ieșirea locuitorilor din Ierusalim înaintea lui Hristos cel în vârstă de patruzeci de zile cu făclii și torțe aprinse, obicei după care creștinii aprind lumânări și candele în ziua acestei sărbători. Dacă în perioada păgână aprinderea focului, săritul peste el și obiceiul popular al dansului în jurul său făceau parte din ritualul de venerare a focului ca Dumnezeu, în perioada creștină, aceste manifestări dau focului calitatea de creația a lui Dumnezeu, este închinat lui Dumnezeu Care a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12. 49).
Dacă păgânii onorau focul ca pe Dumnezeu, creștinii îl închină lui Dumnezeu ca pe o unealtă a lui Hristos, punându-l în slujba Acestuia. Săritul și călcatul în foc arată ca acesta nu este un Dumnezeu, ci Acela este Dumnezeu care a venit la patruzeci de zile în Templu și care va veni a doua oară în lume, având focul înaintea Sa.
Conform Bibliei, focul are calitatea de a curăța, a sfinți și a da putere. Acesta este privit ca pe o calitate a Sfântului Duh și simbolizează prezența lui Dumnezeu. Acesta are de asemenea, puteri distructive și punitive, așa cum, spre exemplu, Profetul Ilie, care a coborât foc din cer pentru a-i pierde pe soldații care veniseră să-l prindă (IV Regi 1. 1-11). De asemenea, este profețit că judecata cea de apoi a lumii se va săvârși prin foc. Prin urmare, focul din timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului, a intrat între obiceiurile Bisericii Armene probabil avându-se în vedere însemnătatea biblică a acestuia.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este o invitație adresată tuturor de ieșire înaintea Domnului. Aceasta este manifestarea supremă dăruită de Dumnezeu omului depărat de la El. Hristos ni se adresează în fiecare clipă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11. 28). Pasul următor ne aparține. Fiecare dintre noi trebuie să auzim glasul Domnului, fiindcă cel ce merge după El va avea parte de lumina vieții: „Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8. 12). Hristos a venit în lume ca Lumină, noi am crezut Luminii și am devenit fii ai Luminii. Stârnind focul, cerem de la El focul iubirii Sale pentru ca acesta să ne curețe de păcate și să ne lumineze mintea și sufletul.
Prin grija Sanctității Sale, Karekin al II-lea, Catolicosul și Patriarhul Suprem al Tuturor Armenilor, ziua de 14 februarie, când se sărbătorește Întâmpinarea Domnului, a fost declarată și ziua de binecuvântare a noilor căsătoriți, pentru ca noile familii, venind înaintea lui Dumnezeu, să primească lumina vieții pentru a nu cunoaște căderea în rău. În această zi, toate perechile de tineri căsătoriți vin la biserică și participă la Sfânta Liturghie, după care se săvârșește slujba specială de sfințire a lor.
Cu acest prilej, Joi, 14 februarie, ora 10:30 va avea loc Sfânta Liturghie la Biserică Apostolică Armeană Sf. Maria din Constanța, iar pe data de 17 februarie, duminică, după Sfânta Liturghie, în conformitate cu tradiția populară, se va face un foc de Întâmpinarea Domnului în curtea bisericii.

Pr. Paroh Oshakan Khachatryan