Dobrogea monumentelor istorice şi Dobrogea zilelor noastre reprezintă două lumi paralele. Redusă prin cvasi-absenţa Ministerului Culturii la o grămadă de pietre, istoria din Dobrogea se regăseşte, în schimb, pe la festivităţi cu pişcoturi şi vorbe goale. O uriaşă listă de situri istorice aflate în agonie îşi aşteaptă rezolvarea în pusta dobrogeană, locul unde, la fiecare trei paşi, calci pe coifuri de geto-daci sau taurisci.

Deschis, practic, în 1958, situl arheologic Basarabi-Murfatlar (sau Biserica de cretă, cum îi spun localnicii) împlineşte 50 de ani şi niciun Minister al Culturii sau Guvern din România nu a reuşit să-i stopeze agonia. Situl este cu atît mai valoros cu cît a fost considerat ca fiind primul lăcaş de cult creştin de pe teritoriul României. Motivele pentru care nu a fost inaugurat şi oferit circuitului turistic au fost diferite de la o epocă la alta: în anii ’50, Ministerul Culturii se plîngea că nu are utilaje suficiente; astăzi, Ministerul Culturii nu are fonduri suficiente. Cu geamurile sparte, gratiile şi uşile metalice roase de ruginǎ, pereţii de ciment scrijeliţi cu declaraţii de iubire şi zvastici, cu gunoaie şi infiltraţii de apǎ, monumentul arată jalnic. Intrarea este ferecatǎ, iar cheile se aflǎ la un cerber-localnic, care locuieşte în aceeaşi curte. Autoritǎţile de la Bucureşti se întrec în promisiuni şi apeluri la rǎbdare, dar se rǎtǎcesc între proiecte şi planuri de buget, în timp ce valorosul sit (despre care se spune cǎ este unic în Europa) rǎmîne aşa cum l-au gǎsit prima oarǎ arheologii: nemuritor şi rece. Socoteala iniţialǎ a autoritǎţilor a fost una simplă, dar care (ca multe alte socoteli din România) nu s-a potrivit cu cea de acasǎ: turiştii străini urmau să fie aduşi la o degustare de vinuri la cramele enorme din Murfatlar, iar ulterior, ar fi traversat strada ca să viziteze bisericuţa de cretă, cu chiliile, inscripţiile şi minunăţiile ei. Ulterior, un circuit complet (cu Cetatea Histria, cu monumentul triumfal Tropaeum Traiani, cetatea de pămînt de la Horia, fortificaţiile de tip “dava” din Vadul dacilor sau sistemul de castre de lîngă valea Caramancea) i-ar fi convins pe aceşti amabili sau aroganţi turişti străini că se aflau într-o ţară care a avut istorie. Deocamdată, la Basarabi-Murfatlar evoluează doar istoria contemporană.

Motivaţia oficială a părăsirii multora dintre monumentele antice sau de Ev Mediu ar fi lipsa banilor. Motivaţia reală, însă, descinde direct din starea de contemplaţie a Statului român şi a guvernanţilor săi, caracteristică ultimilor 17 ani. Dacă este să luăm numai două dintre monumentele istorice aflate în stare critică (Ansamblul monastic rupestru Basarabi-Murfatlar sau Cavoul cu frescă pictată din Constanţa), ele ar trebui duse la o piaţă de vechituri a anticarilor: în loc să fie deschise vizionării turistice pentru a produce bani, aceste minunăţii ale istoriei vechi sînt îngrămădite în barăci şi îşi aşteaptă moartea clinică. Pe lîngă cele două situri, însă, mai există cetatea Histria, mai supravieţuieşte Valul Mare de pămînt (“Valul lui Traian”), agresat de benzinarii sau agricultorii din Valu lui Traian, dar mai aşteaptă în uitare şi alte zeci şi sute de monumente.