La finele acestui an, selectul public iubitor de blues de la malul mării a apreciat iniţiativa lui Gheorghe Haleţ, cunoscut organizator de evenimente, de a aduce pe scena clubului SNC din Constanţa cele mai bune trupe de blues din ţară. Cu acest prilej, iubitorii muzicii de calitate au fost plăcut impresionaţi de prestaţia trupei Foxy Lady Band, ce reuneşte nume sonore ale genului printre care cunoscutul percuţionist şi jazz-man Corneliu Stroe şi fiica sa, singura chitaristă de blues din România, Roxana Stroe. Alături de cei doi, din formaţie mai fac parte doi artişti de un real talent, Cătălin Grosu (clape) şi Mihai Ursu (chitară bass). Dacă activitatea muzicală a lui Corneliu Stroe este deja de notorietate în oraş, atât în plan concertistic, cât şi din media, afirmarea artistică a fiicei sale s-a produs separat, în capitală, unde, de-a lungul anilor, a cântat alături de personalităţi ale scenei autohtone precum Mike Godoroja, A. G. Weinberger, Nicola, Berti Barbera, Florin Ochescu, Eugen Caminschi. Conjugarea celor două cariere reflectă, simbolic, şi o stare de fapt a blues-ului românesc, susţinut doar prin talentul, pasiunea şi dăruirea puţinilor săi „profeţi”. Am profitat de prezenţa meteorică în oraşul natal a Roxanei Stroe, solista trupei amintite, pentru un interviu.

Reporter: Cărui fapt s-a datorat plecarea dvs. în capitală?

Roxana Stroe: Este mai bine pentru un muzician să trăiască în Bucureşti, pentru că acolo se dă ora exactă, nu neapărat în muzică. Este vital pentru o carieră artistică faptul că stai în „sosul ăla”, că sunt foarte multe cluburi, televiziuni, că dispui de nişte conexiuni, că ai şanse să concertezi. Am stat doi ani aici şi nu m-am acomodat. În Constanţa nu aveam nici măcar posibilitatea să merg în calitate de spectator la alte concerte, pentru că nu se prea întâmplă nimic. Aici, piaţa muzicală este încă restrânsă şi toţi muzicienii „emigrează” în capitală să se afirme.

Rep: Cum se conturează imaginea publicului de blues din România?

R. S.: Este un public restrâns, mai elitist, ca şi cel de jazz. Îmi place să constat că, deşi se adresează tuturor, la noi blues-ul este ascultat mai mult de intelectuali. Faţă de ţările din Vest sau America, la noi genul este mai puţin promovat. Este un aspect negativ, pentru că în afară este loc pentru toată lumea şi nu este nimeni marginalizat. În România, mass-media a interzis destule emisiuni de blues şi jazz pe care le-a înlocuit cu alte producţii kitsch-oase şi comerciale. Efectul este distructiv chiar şi pentru societate, pentru că unul dintre rolurile presei este acela de a educa, de a forma opinii sau atitudini.

Rep.: Care este viitorul acestui gen?

R.S.: În ţară sunt formaţii de blues destul de bune. Este lăudabil că, recent, au apărut şi foarte mulţi tineri pe scenă, chiar am rămas impresionată de acest fapt, în condiţiile în care marea majoritate a puştanilor din zilele noastre aleg alte genuri muzicale: rock-ul, alternativ sau stiluri mai „supărate”, nu mai vorbesc de genurile „comerciale”. La noi există o mişcare de rock, de folk, de jazz, dar de blues... la un nivel foarte scăzut, sunt foarte rare festivalurile de acest gen. Mai sunt, în schimb, câteva cluburi cu acest specific. În plus, A.G. Weinberger a pornit o mişcare foarte puternică de promovare a blues-ului, prin intermediul unei fundaţii. Încearcă să promoveze mulţi tineri, are emisiuni TV săptămânale, „propovăduieşte” blues-ul cu succes.

Rep.: Ce au în comun cântăreţii de blues?

R.S.: Suntem oameni oneşti. Blues-ul, pe lângă faptul că se constituie într-un curent muzical, este şi o stare de spirit pe care trebuie să o ai, neapărat, pentru a cânta. Dacă ai cât de cât studii muzicale, te descurci să-l cânţi, dar ca stare de spirit, trebuie să fii un om mai sensibil, să fii mai liric, dar un atribut esenţial în blues: trebuie să fii sincer! Cei care cântă blues au în comun „feeling-ul”. Dacă nu poţi să simţi blues-ul, nu poţi să-l transmiţi, pentru că publicul te simte. Este unul din citatele lui Jimi Hendrix: „blues-ul e foarte uşor de cântat, dar foarte greu de trăit”. Blues-ul s-a născut din suferinţa sclavilor din America, tocmai de aceea se îndreaptă direct spre suflet. Este o muzică de trăire, mai mult decât o formă de entertainment, îţi creează o stare aparte.