24 de ore a durat suspansul, până când Emil Boc a aflat că este din nou primar. Mai mult decât i-a trebuit să afle că nu mai e premier, după moţiunea de cenzură, sau de cât i-a trebuit să afle de la Băsescu că trebuie să-l lase pe Ungureanu în locul său.

Emil Boc devine astfel învingătorul-învins: câştigă o luptă, dar pierde bătălia generală. Partidul pe care-l conduce de vreo 8 ani a redevenit Duminică cam ce era prin 2002: un partid de 15-17%! Mic spre mijlociu! Este rezultatul celor cinci ani cât s-a aflat la putere (am scăzut cei doi ani în care a fost eliminat de Tăriceanu). Explicaţia ţine de mai multe lucruri, inclusiv de criză şi de celebra „asumare a măsurilor dure” de austeritate. Dar, mai ales, de criza internă de partid al cărei vector unic a fost Traian Băsescu. Acesta a forţat pur şi simplu creşterea PD-ului, de la nivelul la care stătea relativ bine pe picioarele sale, până la unul la care avea nevoie de sprijin consistent pentru a-şi menţine echilibrul. În tot acest timp la cârma partidului s-a aflat - din voinţa aceluiaşi Traian Băsescu - cel mai anodin personaj pe care l-a produs politica românească: unul fără personalitate, capabil însă să se plieze oricând şi oricum pe situaţiile în care este pus.

Un personaj ascultător, fără orgolii personale, capabil să nu iasă niciodată din cuvântul „tatălui” său politic. Pentru că, de la un cap la altul, Emil Boc nu a fost altceva decât un instrument aflat în slujba umorilor contradictorii ale preşedintelui. N-a avut, în toţi aceşti ani, nici cea mai mică zvâcnire de manifestare a unei presupuse personalităţi proprii.

Evident, pentru Băsescu nu putea să se găsească unul mai bun. Şi a profitat din plin de el. I-a pus pe cap camarila sa, în frunte cu Elena Udrea, care l-a controlat îndeaproape (vă mai amintiţi că la formarea guvernului în care ea a fost ministrul Turismului, îşi făcuse birou lângă al lui, la Palatul Victoria?) i-a propulsat pe dezertorii liberali în funcţii-cheie din partid, înlăturându-i pe veteranii FSN-işti. Boc a corespuns în totalitate idealului de preşedinte-jucător, lăsându-l să-şi facă numerele – înghiţind urmările – fără nici o crâcnire. Ca preşedinte de partid, Boc n-a manifestat nici cea mai mică autoritate, n-a luat nici o decizie care să-i aparţină, devenind în acelaşi timp şi instrumentul centrelor de putere locale care şi-au impus în guvern cei mai incapabili reprezentanţi ai lor.

După ce a fost izgonit de la Guvern, în favoarea filfizonului Ungureanu, soarta sa părea pecetluită. Rămas fără nici o funcţie publică risca să iasă complet din peisaj, dacă n-ar fi fost această întoarcere la uneltele dintâi. Dificultatea cu care a obţinut Primăria spune aproape totul despre încrederea de care se mai bucură într-un oraş care, încă acum şase luni, era la picioarele sale. Cât despre încrederea ca preşedinte de partid, chiar că nu mai avem ce vorbi. Din nefericire, cred că va fi singurul care va da seamă la ceasul socotelilor, când va trebui să cadă un cap...