Regatul Unit al Marii Britanii va sărbători, luni, 60 de ani de când regina Elisabeta a II-a a urcat pe tron şi şi-a început domnia caracterizată de simţul datoriei, hotărâre stoică şi credinţă nestrămutată. Din momentul în care a fost chemată să preia tronul Marii Britanii, la vârsta de 25 de ani, regina Elisabeta a II-a a ştiut că aceasta va fi o misiune pentru întreaga viaţă.

Vestea că tatăl ei, regele George al VI-lea, a murit în somn a ajuns la prinţesa Elisabeta în timp ce se afla în vacanţă în safari în Kenya, în noaptea de 6 februarie 1952. Pentru Elisabeta, importanţa misiunii sale a fost clară: “Mă rog ca Dumnezeu să mă întărească pentru a mă achita onorabil de această misiune ce mi s-a dat atât de devreme în viaţă”. În prezent, Elisabeta este monarhul cu cea mai îndelungată domnie, după regina Victoria, stră-stră-bunica sa, care a domnit mai bine de 63 de ani, şi ar putea depăşi acest record. Părând a fi în formă, regina, care are patru copii şi este soţia prinţului Philip de 64 de ani, nu dă semne de oboseală. Regina a văzut trecând zeci de premieri şi a traversat colapsul Imperiului britanic, Războiul Rece, prima aselenizare, formarea Uniunii Europene şi căderea Zidului Berlinului.

Dacă moartea bruscă a iubitului ei tată a modelat-o pe Elisabeta, la fel a făcut şi experienţa celui de-al Doilea Război Mondial. Ca tânără prinţesă, Elisabeta şi sora ei mai mică, Margaret, au petrecut anii războiului la castelul Windsor, unde se refugiau în pivniţe în timp ce bombardierele Luftwaffe provocau haos deasupra lor, aminteşte biograful regal Jennie Bond. Elisabeta, doritoare să-şi joace rolul în efortul de război, şi-a convins părinţii să-i permită să se alăture Serviciilor teritoriale auxiliare, ceea ce a şi făcut în aprilie 1945, servind drept mecanic şi şofer pe maşini militare. În noiembrie 1947, Elisabeta s-a căsătorit, într-o nuntă de vis la Westminster Abbey, cu vărul ei îndepărtat, prinţul Philip al Greciei, pe care îl întâlnise cu zece ani mai devreme la ceremonia de încoronare a tatălui ei. Ducele de Edinburgh a fost mereu, în pofida „turbulenţelor” inevitabile înregistrate de-a lungul mariajului, un punct de sprijin pentru regină. Această susţinere a fost necesară mai mult decât oricând la sfârşitul anilor \'80, când monarhia a intrat într-o serie de scandaluri şi crize ce au culminat cu divorţul a trei dintre cei patru copii ai reginei.

În 1992, când monitorizarea obsesivă a casei regale atinsese apogeul şi s-a anunţat separarea prinţului Charles de prinţesa Diana, regina a spus că acel an va rămâne în istorie drept „Annus Horribilis”. Ce era mai rău urma să vină odată cu moartea Dianei în 1997 şi criticile la adresa reginei, văzută atunci de 72% dintre britanici ca pierzând contactul, pentru că nu s-a alăturat jelaniei publice pentru Lady Diana. Anii de scandaluri şi controverse pe tema relaţiei dintre Charles şi Camilla Parker Bowles s-au încheiat şi ei când el s-a căsătorit în cele din urmă cu amanta sa, în 2005. Mariajul a marcat revenirea lentă la timpuri mai bune, iar punctul culminant a fost nunta prinţului William cu Catherine Middleton în aprilie 2011.