Făcând ultima corectură a celui de-al doilea volum al ciclului de publicistică „Cronologia comentată a primului deceniu din mileniul III”, care va ieşi din tipar în zilele următoare, volum dedicat evenimentelor anului 2001, am făcut o constatare interesantă: în luna Octombrie, guvernul de atunci, condus de Adrian Năstase, prezenta în Parlament bugetul pentru anul 2002. Era o premieră absolută pentru cei zece ani scurşi de la Revoluţie, când această operaţiune se îndeplinea în termenul stabilit de Constituţie.

Nu ştiu, acum, cu exactitate, ce s-a întâmplat în următorii ani ai mandatului PDSR-ist. Ştiu însă că o asemenea performanţă nu s-a mai înregistrat de ani buni, nici sub Tăriceanu şi nici sub Boc. Ba a devenit aproape un obicei ca anul să înceapă fără a se şti prea bine între ce parametri se vor încadra cheltuielile. De încasări, să nu mai vorbim.

Bugetul pentru 2012 are mari şanse să treacă peste finele lui 2011. O scuză pe care o vehiculează premierul şi oamenii săi este că deciziile de fond se vor lua abia după ce se va primi lumină verde de la FMI, care FMI întârzie să o dea pentru că nici ei nu sunt prea siguri de evoluţia economică globală a anului care vine.

Proiectul definitivat de Guvern este prezentat ca un mare succes. „Este o versiune prudentă” – spune premierul. „Se pune accentul pe investiţii”; „Putem vorbi de creştere, nu de scădere economică”; „S-au tăiat la sânge cheltuielile”. În acest ultim caz, ceea ce susţine premierul mi se pare o prostie: obiectivul nu e să tai cheltuieli, pentru că acestea sunt necesare pentru funcţionarea mecanismelor statului. Să tai din risipă, din costurile grandomaniei şi nu din ceea fără de ce rişti să blochezi procese vitale.

Aici este însă o întreagă discuţie şi polemicile nu vor înceta curând: de unde să tai şi cum. Există însă câteva evidenţe peste care nu se poate trece. Şi acestea ţin de bugetarea preferenţială a unor instituţii în detrimentul altora. Serviciile – mai mult sau mai puţin secrete: bugetele acestora cresc constant, an de an. Chiar şi în vreme de criză. Aceste instituţii – vitale, altfel pentru un stat de drept – ajung să consume tot mai mult pentru a-şi justifica existenţa. SPP-ul, de pildă, a devenit un soi de supra-serviciu, cu o mulţime de atribuţii, în condiţiile în care ameninţările la adresa unor persoane sau instituţii nu sunt nici pe departe comparabile cu cele din state aflate în prima linie a terorismului. Este chiar nevoie ca în spatele fiecărui demnitar să stea o armată de bodyguarzi? Nu prea cred! Nici criza nu a diminuat lista – enorm de lungă – a beneficiarilor acestor servicii. Sau SIE: ce justifică creşterea continuă a costurilor pentru un serviciu care nu prea mai are ce şi de ce spiona? În condiţiile în care structurile continentale sau euroatlantică fac asta şi pentru noi. Că de spionaj economic nici nu mai poate fi vorba. Oricum, nu ne-ar mai folosi la nimic.

Atunci care este raţiunea creşterii cheltuielilor acestor instituţii? Plata armatei de generali? Sau a devotametului acestora.