Nu ştiu dacă există o definiţie clară a celui care face tămbălău oricînd şi din orice. Ca să-l identificăm mai bine, l-am numit tămbălacul. Observ că tămbălacul se bucură de simpatia şi susţinerea unor isterici atinşi de insomnie. De cîte ori se dă în stambă, tămbălacul este încurajat de galeria istericilor, care aplaudă la scenă deschisă mitocăniile sale. În ultimile zile, am citit fel şi fel de cronici dedicate reprezentaţiilor care l-au avut în prim-plan pe tămbălac. Secvenţele în care dumnealui se dă cu fundul de pămînt şi urlă ca un plod neînţărcat sînt catalogate ca fiind monumentale. Ţipetele tămbălacului sînt comparate cu răcnetul Carpaţilor, ceea ce nu-mi amintesc să se fi mai întîmplat pînă acum. Tămbălacul este convins că va cîştiga alegerile locale, făcînd tămbălău şi caterincă la cel mai înalt nivel. Discursul său seamănă cu şuieratul unei locomotive care intră într-un tunel. Ca secvenţă aparte, la ieşirea din tunel, aplaudacii tămbălacului cad pe spate, dovadă că şi prostia produce orgasmul său. Mă întorc la discursul candidatului tămbălac. Lipsit de esenţă, face mult zgomot pentru nimic. Nu se distinge nici măcar clasicul bla-bla-bla. Tămbălacul, în loc să vorbească, mai mult rage. Individul ar putea fi inclus în clasa buhailor predispuşi la orice măgărie pentru a-şi vedea fînul în căruţă. La nivel naţional, avem numeroase exemple sclipitoare în materie de tămbălău. Cu alte cuvinte, există bază de inspiraţie şi numeroase puncte de plecare. Sînt conducători care şi-au făcut un titlu de glorie din conceptul de tămbălău. Fără starea de vraişte, sînt nişte nimeni. Tămbălăul stă la baza afirmării plenare a unor politicieni de-a dreptul imbecili. Ei nu au altă posibilitate de a se exprima. Din scandal în scandal, sînt precum gazul aruncat în foc. Zgomotul, inclusiv cel provocat artificial cu copitele, îi ţine treji în faţa opiniei publice. În caz contrar, riscă să adoarmă cu toţii la unison. Tămbălacul local şi-a însuşit foarte bine doctrina politichiei bazată pe deviza celui care ţipă cel mai tare. Candidatul tămbălac a învăţat repede principalele reguli ale acestei doctrine. Pentru el, dezbaterea constă într-un cor de răgete menite să asigure coloana sonoră la noua carte a junglei. Aşa înţelege el să ajungă în centrul atenţiei, în momentul din faţă, din cîte ştim, rătăcindu-se pe la periferie. Tămbălacul se agaţă cu disperare de alegerile locale. Speră dumnealui să facă măcar o brînză, fără de care s-ar putea să fie tras pe linia moartă a politichiei. Poeţii de curte ai tămbălacului îi ridică ode. După modelul bradului, o tămbălac frumos, călare şi pe jos. Tămbălacul are o gură cît o şură. Datorită dimensiunilor sale de-a dreptul gigantice, s-ar putea ca gura să bată… Aţi înţeles? Starea de vraişte generală îi avantajează pe cei care pozează permanent în salvatori naţionali. Mă refer la salvatorii consacraţi şi nu la ştifturile mărginaşe. Practic, avem o singură voce naţională şi cîţiva salvatori mai mici. Mă întorc la tămbălacul local. E limpede că tămbălăul reprezintă tactica sa electorală. De altfel, şi-a făcut un titlu de glorie din chestia asta. Prin toate partidele pe la care s-a perindat a făcut deranj mare. S-ar putea ca acum să se fi oprit în ultima haltă. Aşa se explică de ce dumnealui ţipă ca din gură de şarpe cînd se vede la televizor sau în oglindă. Unii spun că se sperie de propria sa figură. Brrrrrr…