Majoritatea producătorilor prezenţi la Cannes în 2010 sunt de părere că ar trebui să se revină la bun simţ când este vorba despre plată în industria filmului. Nu mai sunt de acord cu regizorii care nu scot măcar banii investiţi. Ei pretind încă tarif fix, încasabil chiar dacă filmul este un fiasco. În criza generală care a închis multe case de producţie, iar pe unele le-a făcut abia-abia să mai respire, măsura ar fi să se extindă şi la actori. Ies din calcul, bineînţeles, starurile, care încă mai umplu sălile, mai cu seamă în ţările unde showbiz-ul se încăpăţânează să reziste.

Au trecut pe la Cannes în acest an doi mari regizori ale căror filme în general îşi scot banii. Asta că tot vorbeam de pierderi şi beneficii. Motivele succesului lor sunt destul de diferite. Un film de Woody Allen, de pildă, nu poate fi ratat ţinând seama de spectacolul autentic. Tot ce face el este încă impecabil, chiar dacă ştie să nu se arunce la mari ambiţii intelectuale. Spre deosebire de Jean-Luc Godard - care şi-a făcut din libertatea artistică totală un mod de viaţă. Încă din din tinereţe - când el şi colegii lui de generaţie au stârnit un imens scandal chiar aici la Cannes, în anul de graţie 1968, când ediţia s-a închis, iar festivalul a explodat literalmente - s-a comportat ca un iconoclast incorigibil. De atunci, orice semnează el trebuie văzut, măcar spre a realiza în ce fază a ajuns şi spre ce evoluează copilul teribil de altădată. Mai ales că nimeni nu uită că şi-a permis să spună că filmele lui Francois Truffaut sunt nule (câţi l-au iertat pentru asta?). Mai mult, a repetat figura cu Claude Chabrol…

Chiar dacă mulţi se cam fac a nu-l înţelege, şi, de fapt, consideră că nu prea îşi mai află locul într-un sistem în care se „minimalizează” orice, „Film socialisme”, ultimul său titlu, adus la Cannes, dă de gândit. Şi în interviuri, adevărurile rostite, trântite fără diplomaţie, dau de gândit. Şi cât de bine face, să o recunoaştem, un astfel de şoc într-o lume marcată de oarecare rutină, de oarecare blazare şi de oarecare plafonare. Aşa că nu putem să nu-i dăm dreptate. Pur şi simplu are dreptate când afirmă că ar trebui resuscitată lumea marilor şi adevăratelor valori, valori care altădată marcau generaţii de cineaşti.

În ce-l priveşte pe Woody Allen, el s-a înconjurat din nou de actori foarte talentaţi (Antonio Banderas, Naomi Wats, Josh Brolin, Anthony Hopkins, Gema Jones). Le-a dat voie să improvizeze acestor mari profesionişti, recunoscându-le valoarea: „Încă sunt surprins de calitatea jocului lor. Nu a trebuit să repet şi, în afară de Josh - care tot timpul avea ceva de comentat - nu am fost întrebat nimic, nici despre scenariu. Au venit direct pe platou, au dat tot ce aveau mai bun şi mai ales tot ce aşteptam de la ei”, declară cu satisfacţie regizorul. „You will meet a tall dark stranger” a fost prezentat în afara concursului, ca de obicei la Woody Allen. Legat de această binecunoscută precauţie a sa, avem şi declaraţia corespunzătoare: „Nu prea aveam chef să filmez, dar soţia mea m-a tot bătut la cap – du-te, fă aia, fă ailaltă – până când am dat drumul la film. Eu aş mai fi stat acasă, să scriu, să citesc…”

Iată, conferinţele de presă, ca şi filmele marilor cineaşti, oferă aici la Cannes, spectacolul rar de care, de la o vreme, festivalul începe să cam ducă lipsă. La auzul unor astfel de declaraţii, încercaţi să vă imaginaţi figurile unor regizori tineri, şi nu numai, talentaţi dar „săraci”, care se chinuie câte cinci ani, dacă nu chiar mai mult, să strângă bani pentru un film de mic buget!...