Din ciclul „Mare Ţi-e grădina, Doamne!”, reprezentanţii Ministerului Educaţiei s-au gândit ca, începând cu această toamnă, accesul elevilor în unităţile de învăţământ să se facă pe baza unui card electronic care să conţină toate datele de identificare ale posesorilor. În teorie, ideea este genială. Din păcate, în România practica este cea care ne omoară, dispozitivul în cauză neputând fi folosit fără a da peste cap toată activitatea şcolară. În prezent, în ţara noastră sunt 922.683 de liceeni şi 1.910 licee, ceea ce înseamnă că fiecărui liceu îi revin, în medie, 483 de elevi. Având în vedere că la majoritatea liceelor cursurile se predau în două schimburi, rezultă o medie de 240 de elevi pe schimb. Pentru ca toţi să poată ponta, ar trebui să vină la şcoală cu 30 de minute mai devreme şi să plece de la şcoală cu 30 de minute după terminarea cursurilor. Însă nu aceasta este cea mai mare problemă. Adevărata provocare o constituie pauzele, fiind imposibil ca într-un interval de 10 minute sute de elevi să poată ponta de două ori (o dată la ieşire şi o dată la intrare). Costurile reprezintă o altă problemă, cele mai ieftine mecanisme costând 2.000 de euro, în timp ce cele mai performante pot ajunge chiar şi la 5.000 de euro. Astfel, pentru un liceu cu 480 de elevi care învaţă în două schimburi este nevoie de două astfel de mecanisme, ceea ce înseamnă 4.000 de euro, bani pe care nicio unitate de învăţământ nu-i are. La această sumă se adaugă 1.500 de euro cât costă sistemul de pontaj, alţi 600 de euro pentru sistemul de monitorizare video al porţilor de acces şi 200 de euro lunar pentru servicii de întreţinere.