Pledoarie pentru salvarea arhitecturii sud-dobrogene

Casa seculară de la Dervent, primul pas pentru un Muzeu al Satului la Constanța!

Cultură 18 Septembrie 2016 / 17:46 6491 accesări

Dobrogea pitorească de altădată, pe care mulți o mai știm încă din fotografiile îngălbenite de vreme ale bunicilor, are șansa să înfrunte timpul și prejudecățile. Dovada elocventă o constituie casa veche de la Oltina care, la inițiativa unor entuziaști, a fost strămutată „bucățică cu bucățică” la Mănăstirea Dervent, pentru a depune mărturie peste veacuri despre arhitectura sud-dobrogeană. În casa bătrânească din chirpici, cu prispă, foișor și brâu din piatră de la sfârșitul secolului XIX, cu pat din pământ bătut, sobă oarbă și tavan căptușit cu lemn, pășești ca într-o biserică. Cu smerenie și gând curat. Aici icoanele de pe perete, încadrate de ștergare de borangic, îi amintesc orășeanului, prins în luptă cu cotidianul ca într-un dans dezlănțuit al ielelor, de credința strămoșească. Aici timpul nu are nicio putere, dar stă în puterea autorităților să reconstituie în acest loc binecuvântat un sat dobrogean în miniatură. Case încă mai sunt, specialiști și entuziasm - așijderea... Din păcate, nu e suficient. Mai e nevoie de ceva!

Zi frumoasă - senină și caldă - de septembrie. În jurul orei 10.30, iarba încă verde, pe care pășești după ce cobori cărarea pietruită din spatele stăreției mănăstirii Dervent, încă mai păstrează câțiva picuri de rouă. În poienița plină de lumină și verdeață, în dreapta, se înalță o frumoasă casă, cu brâu de piatră, cu prispă și foișor, cu lemnăria vopsită în gri și acoperită cu olane. Frumoasă, pare că râde în soare și nimic nu pare să-i trădeze suta de ani împlinită, deși în componență încă mai există jumătate din lemnăria, piatra și olanele vechi din care a fost construită la sfârșitul secolului XIX, la Oltina, veche așezare din sudul Dobrogei, menţionată pentru prima dată într-un defter (registru turcesc) de la 1573.

STRĂMUTATĂ „BUCĂȚICĂ CU BUCĂȚICĂ”

Casa a fost cumpărată în 2004 de la moștenitorii bătrânilor Deacu și strămutată în 2005 „bucățică cu bucățică”, după toate regulile științifice, și reconstituită pas cu pas până în 2011. Chirpicii care nu au rezistat dislocării au fost înlocuiți cu alții noi, dar după „rețete” vechi, la fel și olanele, iar lemnăria măcinată pe alocuri de cari a fost înlocuită, la fel și piatra care devenise sfărâmicioasă purtând greutatea casei și povara anilor.

„Cunosc comuna Oltina ca pe propria-mi casă. Nu este gospodărie în care să nu mă fi dus de foarte multe ori. În toate casele în care intram mă interesa să constitui colecții muzeale, să adun obiecte care să vorbească despre viața tradițională a locuitorilor Dobrogei. De la familia Deacu din Oltina am cumpărat foarte multe obiecte pentru colecțiile muzeului: costume populare, textile, elemente de interior. Mi-a plăcut casa când am văzut-o. Apoi m-am tot dus pe acolo. Am văzut toate tipurile de case care existau în Dobrogea și făceam dosare de cercetare pe arhitectură, gândindu-mă că - cine știe?! Se stabilise în anii aceia, 1976-1980, ca la Constanța să se facă un muzeu pavilionar, iar pe dealul de la Tulcea să se facă un muzeu al satului dobrogean. La Tulcea începuseră să strămute niște mori de vânt pe deal și să organizeze muzeul satului dobrogean, iar apoi au abandonat proiectul, deoarece este greu să faci un muzeu al satului. Este multă muncă”, spune directorul Muzeului de Artă Populară din Constanța, dr. Maria Magiru, în fața casei seculare, așteptându-l pe părintele stareț Andrei Tudor să deschidă ușa casei vechi, pentru că a decis ca pe 17 septembrie să marcheze Ziua Patrimoniului European aici, la Dervent.

Pentru că părintele mai zăbovește puțin, prins cu multele griji ale stăreției, directorul muzeului de etnografie constănțean continuă: „Nu interesa pe nimeni să investească un minimum - acordarea unui teren - pentru un muzeu al satului, iar după ce l-am cunoscut pe părintele stareț, venind aici pentru restaurarea colecției de icoane de lemn pe care le aveau în dotarea bisericii și discutând cu el situația cercetării și valorificării acestei cercetări, dânsul mi-a spus: „Hai să facem! În spatele clădirii administrative e un teren, îl îngrădesc și facem un muzeu al satului”. După 2000, am pornit o cercetare de câteva luni cu părintele stareț în toate satele din sudul Dobrogei, pentru a vedea, pe baza dosarelor mele, ce mai e în picioare, ce mai rezistă, ce mai putem cumpăra și strămuta”.

PATUL DIN PĂMÂNT BĂTUT, SOBA OARBĂ ȘI „CAMERA CURATĂ”

În acest fel, visul începea să prindă contur când, în comuna Oltina, casa familiei Deacu, situată aproape de centru, pe colț, parcă-i aștepta. „Casa, goală și părăsită, îmi amintea de bătrânii Deacu de la care cumpărasem multe piese, pentru că bătrâna era o țesătoare vestită, avea colecții întregi de țesături de interior, scoarțe, covoare, ștergare de borangic, costume”, își aduce aminte dr. Maria Magiru. În 2004 casa era cumpărată, în 2005 era strămutată, iar în 2006 era deja (re)înălțată la Dervent. În 2011 era gata și „mobilierul” interior, făcut nu din lemn, ci din lut. „În Dobrogea, noi nu avem un mobilier din lemn, creație artistică precum în celelalte zone, precum: Transilvania, Moldova, Oltenia... În Dobrogea, mobilierul tradițional se bazează tot pe pământ. Avea în camera de zi un pat din pământ bătut, iar în capul patului era soba oarbă care era alimentată din tindă, care era un fel de bucătărie, unde era un al doilea pat, tot din pământ bătut. O influență modernă se resimțea în „camera curată” unde țăranul avea patul cu tăblii, o masă cu patru picioare, lada de zestre plină cu țesături și cu zestrea pregătită pentru fata de măritat, un tip de sobă altfel decât celelalte, mai prețioasă, cu anumite forme”, a continuat dr. Maria Magiru.

CA ÎNTR-O BISERICĂ...

Între timp, a sosit și starețul Mănăstirii Dervent, Andrei Tudor, pentru a deschide ușa, urcând cele trei trepte mari, din piatră, pășind pe prispa cu pridvor. Odată deschisă ușa, pătrunzi în tindă și mirosul de... alt secol și de naftalină se simte în aer. „E multă lână aici și am adus naftalină”, justifică dr. Maria Magiru. În casa bătrânească de la Oltina, pășești ca într-o biserică, cu pioșenie și cu o emoție greu de redat în cuvinte. Nici nu ai cum altfel. Icoanele încadrate de ștergare frumoase și curate de borangic, așezate pe peretele de la răsărit, deasupra patului din pământ bătut, amintesc orășeanului prins în iureșul efemerului cotidian ca într-un dans dezlănțuit al ielelor cât de importantă și strânsă era legătura străbunilor cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu sfinții ocrotitori ai locului. Tavanele sunt căptușite cu lemn, iar pe jos, pe pământ, sunt așezate rogojini, acoperite cu preșuri. Numai în „camera curată”, acolo unde e lada de zestre, se află pe jos, deasupra rogojinilor, „foițe” de lână.

Deoarece casa-muzeu trebuia să arate ca o casă de locuit, amenajarea interioarelor s-a făcut anul acesta, în primăvară. „Tot ceea ce vedeți este adus de țăranii din satele din zonă. Nu am adus nimic din colecția Muzeului de Artă Populară. Noi ne-am oferit doar sprijinul de specialist”, spune dr. Maria Magiru. „Au adus de cum au auzit”, a completat părintele stareț, care vorbește puțin și așezat.

UN SAT DOBROGEAN ÎN MINIATURĂ CU O FÂNTÂNĂ DIN PIATRĂ, SE POATE?! CU AJUTOR, DA...

De ce a durat atât de mult „ridicarea” casei de la Oltina?! Ar fi durat și mai puțin, dacă cheltuiala ar fi fost suportată din niște fonduri speciale, nu de mănăstire, chiar dacă între timp Consiliul Județean Constanța a acoperit toate cheltuielile.

Poate se vor regăsi resurse și pentru celelalte case ce așteaptă să fie strămutate la Dervent în încercarea de a constitui o miniatură a unui sat dobrogean. O casă din Râmnicu de Jos, cu prispă fără foișor, care îi va dedicată primului stareț al mănăstirii Dervent, părintele Elefterie, a cărui familie a trăit în această localitate, și o casă veche de Ostrov „așteaptă” să se alăture „suratei” din Oltina. Cea de-a patra casă va fi „o surpriză”, asigură dr. Maria Magiru. Cert e că în mijlocul tuturor se va afla o fântână veche din piatră, obținută cu greu de părintele stareț Andrei, ai cărei foști proprietari s-au îndurat să i-o dea după zece ani.