Canalul Dunăre - Marea Neagră, „monument de progres socialist”, după cum era numit acesta de către Ceauşescu, ascunde, încă, sfîrşitul multor oameni. Mii de deţinuţi politici au fost exterminaţi prin înfometare şi muncă pînă la epuizare la săpăturile a ceea ce condamnaţii numeau „Canalul morţii”. Goi, desculţi şi lihniţi de foame, deţinuţii politici ajungeau să mănînce de la rădăcini de iarbă, şobolani sau şerpi, pînă la cadavrele celor care mureau peste noapte în lagăr, după cum povestec puţinii supravieţuitori de la Canal. Numărul de deţinuţi politici care s-au perindat sau care au murit în coloniile din cele 18 şantiere de la Canal nu s-a putut stabili cu exactitate, deoarece autorităţile au ascuns informaţiile. Trăitorii acelor vremuri apreciază că a fost vorba de aproximativ 35.000 de condamnaţi ai regimului. Se poate spune că scopul săpării în stîncă a peste 65 de kilometri a avut şi o motivaţie politică, de altfel una dintre cele mai sinistre caracteristici ale totalitarismului comunist: eliminarea adversarilor politici prin lagăre de muncă.

Cei care cercetează istoria holocaustului comunist reţin şi destăinuirile lui Gheorghiu-Dej către scriitorul Marin Preda despre „sfaturile preţioase” date de Stalin liderului comunist român: „Pe aici, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră şi-i trimiţi acolo să sape pe toţi cei care rîd de voi şi îi aşteaptă pe americani... şi mai fertilizezi şi Dobrogea, despre care mi s-a spus că duce lipsă de apă. O să-ţi dau unele excavatoare şi nişte cadre de-ale noastre care au mai făcut canale.” Pe scurt, Stalin dădea ca exemplu „Gulag”-ul sovietic, tradus drept „Direcţia principală a taberelor de reeducare prin muncă”, a cărui zi de naştere a fost 7 aprilie 1930. Doar în perioada 1934 – 1947, pe şantierele megalomanice s-au folosit 10, 4 milioane de deţinuţi şi prizonieri de război prin acest „sistem de succes”. Numărul acestora s-a menţinut constant pentru că, în ciuda mortalităţii ridicate, aveau loc înlocuiri permanente ale forţei de muncă. Uniunea Sovietică dădea ca exemplu în context realizarea canalului Marea Albă - Marea Baltică, unde 250.000 de „inamici politici” au săpat în piatră 240 km. Atunci, 30.000 dintre sclavii folosiţi la munci au murit, lăsînd în urma lor un canal inutilizabil. Cel mai vast sistem concentraţional sovietic rămîne însă canalul Baikal - Amur, la care au robit 560.000 de condamnaţi. Cum România a avut ghinionul să aibă cei mai sîngeros sitem politic din vechiul lagăr comunist, construcţia canalului Dunăre - Marea Neagră s-a făcut „cu burghezia şi împotriva burgheziei”, după cum afirma un slogan al Anei Pauker. În rapoartele vremii se menţionează că un procent de 60% din totalul muncitorilor care au lucrat la săpături era format din deţinuţi politici. Pentru a asigura forţa de muncă, alături de deţinuţii de drept comun şi militarii cu origini nesănătoase, Securitatea a operat arestări rapide în rîndul foştilor funcţionari ai aparatului de stat, clerici ai bisericilor Greco şi Romano-Catolice, ţăranilor care s-au opus colectivizărilor sau membrilor fostelor partide interbelice. Pentru cei trimişi în coloniile obligatorii era folosit eufemismul „condamnaţi administrativ”, care masca sclavia, întrucît nici unii dintre cei amintiţi nu erau judecaţi sau condamnaţi. Numărul arestărilor se raportau la „necesarul” transmis de autorităţile comuniste Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii.

Mărturii

Traseul Canalului a fost organizat pe 18 şantiere. Numărul de deţinuţi politici care s-au perindat sau care au murit în aceste colonii nu s-a putut stabili pentru că autorităţile au ascuns informaţiile, iar trăitorii acelor vremuri apreciază că a fost vorba de aproximativ 35.000 de condamnaţi ai regimului. Lucrările s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a unor presiuni externe, întrucît posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” şi „BBC” au difuzat atrocităţile de neînchipuit, care mergeau pînă la canibalism în lagărele de muncă de la „monumentul progresului socialist”. Din cauza acelor barbarii, Procuratura Generală a primit ordin să investigheze mai multe crime produse de administraţia lagărelor. Toţi cei vinovaţi au fost însă amnistiaţi ulterior. O parte din rapoartele cele mai secrete ale fostei Securităţi, „scăpate” după Decembrie ’89, menţionează unele atrocităţi care s-au petrecut în coloniile de muncă. Astfel, în volumul II din Cartea Albă a Securităţii (un volum de documente referitoare la Canal, reunite într-un tiraj extrem de redus, editat de SRI pentru circuit intern), sînt precizate cîteva cifre edificatoare despre condiţiile de exterminare. Numai în luna ianuarie 1953, la Poarta Albă, au murit, într-o singură zi, 10 deţinuţi politici, iar în aceeaşi iarnă au decedat 70 de condamnaţi. Potrivit aceloraşi surse, o investigaţie a Securităţii din 1967, referitoare la crimele din lagărele de muncă, menţionează: „Nu s-au întocmit acte pentru 1.304 deţinuţi care au murit în lagăre şi decesele nu au fost notate în registrele Consiliilor Locale”. Mai mult, aceleaşi documente relatează şi faptul că medicii legişti ai Ministerului de Interne eliberau certificate de verificare a morţii fără a consemna cauza decesului. Într-un raport făcut în urma anchetelor din 1953, medicul coloniei penitenciare Cernavodă consemna: „Au fost scoşi pe şantierele de lucru bolnavii şi inapţii, fiind aduşi seara pe braţe, iar alţii îngheţaţi complet sau morţi. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru nu aveau caloriile necesare pentru a munci şi a se apăra contra frigului, erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi, iar unii chiar desculţi. Dimineaţa, la ieşirea coloanelor la lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sîngeroase şi cu chinuri de iad care ar fi putut să înduioşeze şi inimile de piatră”. Bucur Braşoveanu, unul dintre puţinii supravieţuitori de la Canal, menţionează că, iarna, pe gerul crîncen dobrogean, condamnaţii foloseau hîrtia rămasă de la sacii de ciment sau zdrenţele ascunse de muncitori, pe sub pietre, pentru a se proteja de frig. „Pentru a supravieţui înfometării - povesteşte fostul deţinut - aceştia ajungeau să mănînce de la rădăcini de iarbă, şobolani sau şerpi, pînă la cadavrele celor care mureau peste noapte în lagăr.”