Curtea Constituțională a României a admis, la finele lunii ianuarie, mai multe excepții de neconstituționalitate ale unor prevederi din Codul de Procedură Penală. Una dintre prevederi se referă la arestul la domiciliu. Este vorba de dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de Procedură Penală. Acesta prevede că „judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu”. CCR a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la acest articol. Judecătorii au stabilit că măsura arestului la domiciliu se poate prelungi sau se poate decide după o perioadă anterioară de arest preventiv, doar dacă există temeiuri noi. „Din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate”, a stabilit CCR, notează dcnews.ro. Câteva săptămâni mai târziu, magistrații au publicat motivarea deciziei privind neconstituționalitatea art. 220 din Codul de Procedură Penală. Curtea precizează că arestul la domiciliu este o măsură care afectează libertatea persoanei, iar aceasta trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv. Agerpres scrie că, în motivarea deciziei, Curtea arată că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar cele două măsuri reprezintă o „interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei“. „Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate“, se arată în motivare. În context, judecătorii apreciază că măsura arestului la domiciliu trebuie să fie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv. „Astfel, Curtea apreciază că stabilirea naturii măsurii preventive a arestului la domiciliu în sensul că aceasta este o măsură preventivă privativă de libertate determină faptul că aceasta trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii preventive privative de libertate a arestului preventiv. Această concluzie se impune având în vedere, pe de-o parte, similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și, pe de altă parte, principiul ce rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căruia norma constituțională a art. 23 trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate măsurile preventive privative de libertate”, se precizează în motivare. Curtea reține că, spre deosebire de situația arestului preventiv, care se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu această garanție nu este reglementată, mai notează sursa citată.