Domnului Klaus Iohannis îi tremură și la propriu și la figurat chiloții în fața contracandidatei sale. Și se teme de o confruntare unu la unu cu Viorica Dăncilă. Iar pentru a nu se face literalmente de râs, staff-ul său de campanie îi organizează marți, în aula Bibliotecii Universitare din București, o comedie. Căreia i-au pus eticheta de confruntare. Dar nu e o confruntare.

Confruntare electorală înseamnă să stai față în față cu contracandidatul tău, să răspunzi la întrebările puse de un moderator, să-ți prezinți propriile argumente și să încerci să demostrezi că tu ești mai folositor cetățenilor țării decât celălalt. Să răspunzi, dacă este cazul, unor acuzații. Ceea ce îi organizează lui Klaus Iohannis staff-ul său de campanie este o șmecherie și atâta tot. O conferință de presă și ea simulată. Din interiorul staff-ului său de campanie, aflu că modul în care sunt aleși invitații este gândit riguros. În așa fel încât să fie evitați analiștii, jurnaliștii și politologii cei mai incomozi. Cei capabili să-i pună lui Klaus Iohannis întrebări tranșante. Însoțite de scurte comentarii, la fel de tranșante.

Neexistând o confruntare reală, prezidențiabilul PNL are posibilitatea 1). să îi evite pe toții interlocutorii care ar putea fi incomozi; 2) Să răspundă eliptic sau pur demagogic la întrebări, care vor avea un anumit grad de dificultate, care nu va depăși niciodată numărul cinci pe o scală de la unu la zece. Va fi o conferință de presă submediocră, cu răspunsuri neinteresante, dar această peltea, care va dura câteva ore, aruncată în ochii și în urechile telespectatorilor își va putea juca rolul de diversiune. Fanii lui Klaus Iohannis vor pretinde că această impostură se numește dezbatere.

În aceste condiții, nu întrebările care i se vor pune la Klaus Iohannis sunt relevante și nu modul în care el va răspunde va fi relevant, ci mai degrabă întrebările care nu i se vor pune și răspunsurile pe care nu le va da ar putea prezenta un anumit grad de interes. De altfel, în acest sens, în mediul electronic au apărut și primele semnale. Lui Klaus Iohannis se pun întrebări grele. Care vizează pagube de miliarde de euro pe care el le-a provocat cu bună știință economiei naționale. Sau încălcări grosolane ale Constituției dovedite prin decizii ale Curții Constituționale. Sau afirmații apocaliptice formulate în mod repetat, care au mărit în mod periculos dobânzile împrumuturilor făcute de Guvernul țării. Aceste întrebări și provocări au inundat literalmente internetul, dar este evident că nici Klaus Iohannis, nci staff-ul său de campanie nu se arată dispuși să răspundă. Câinii latră, caravana merge mai departe.

În disperare de cauză, PSD montează la rândul său o comedie. Inițiază mai multe dezbateri unu la unu între miniștri Guvernului Dăncilă și miniștri Guvernului Orban. Sunt provocări interesante, care s-ar putea dovedi utile pentru cetățenii României. Numai că membrii Guvernului Orban refuză la rândul lor o confruntare. Și oricum, chiar dacă ar accepta, confruntarea nu va fi despre președinție, ci despre guvernare. Altă gâscă, în altă traistă. Asemenea provocări pot fi la fel de utile, dacă n-ar avea la rândul lor un scop propagandistic și în altă săptămână decât în săptămâna decisivă de dinaintea turului doi a campaniei prezidențiale.

Și astfel singurul lucru cu adevărat spectaculos al acestor alegeri total nedemocratice rămâne ștacheta fixată de staff-urile electorale ale celor doi candidați. Pentru Klaus Iohannis, un scor de vot la peste 60%. Care l-ar putea legitima, cu condiția unei prezențe plasate în jurul acestui procent. Pentru Viorica Dăncilă, un scor mult mai modest. De 40%. Care, spun unii din PSD, i-ar putea asigura supraviețuirea temporară în funcția de președinte al partidului. Unul nu vrea să piardă, altul nu vrea să câștige. Și amândoi pretinzând că nu ar fi vorba de vreun blat. Au existat însă alegeri prezidențiale în ultimii 15 de ani fără blaturi? Eu știu că nu. Și ma știu că în aceste blaturi factorul intern a acționat mână în mână cu factorul extern, pentru a-l împinge la Cotroceni pe candidatul favorit. Este și aceasta o mare întrebare, la care de trei cincinale nimeni nu catadicsește să dea un răspuns. Atunci când poporul nu este destul de pretențios și de exigent, șobolanii democrației joacă pe masă.