Deşi, în linii mari, agreez formula de guvern propusă de Victor Ponta, câteva lucruri nu-mi plac.

Îmi place faptul că s-a recurs la serviciile lui Florin Georgescu şi că acesta a găsit în el puterea să renunţe la tihna slujbei sale beneriste pentru a se mai pune odată în slujba poporului măcar pentru şase luni. El este pilonul de rezistenţă al acestui guvern şi una dintre garanţiile că nu vom mai face, din motive de incompetenţă, sluj în faţa slujbaşilor de la FMI. Îmi place şi faptul că Ponta şi ai săi au găsit puterea de a rezista tentaţiei de a şterge cu guma tot ce-a fost până la ei şi l-au recuperat de la înaintaşi pe Leonard Orban, un tip onest şi dedicat care a reuşit să nu-şi coloreze turul pantalonilor în culorile scaunelor prin care a stat.

Ce nu-mi place? În primul rând faptul că s-a apelat la serviciile lui Ioan Rus. O fi fost acesta bun în cabinetul Năstase, dar lui i se datorează multe din problemele pe care PSD-ul le-a avut în ultima vreme. El şi grupusculul său clujean s-au erijat în mentori ai noului curs pe care ar fi trebuit să-l urmeze partidul, provocând practic puciul din 2005 şi cauţionând urmările sale nefaste. O echipă care nu reprezintă pe nimeni (scaunele lor electorale fiind insignifiante) ajunsese să fie considerată drept busola formaţiunii. În ultimii vreo cinci ani Rus a fost ca şi inexistent în plan politic, iar aducerea sa în cabinet reprezintă o palmă pentru mulţi dintre cei care au încercat să reziste tăvălugului pesedist.

Nu-mi place nici faptul că Titus Corlăţean a fost încă odată deturnat de la portofoliul Externelor, domeniu pe care îl stăpâneşte cu tot mai multă autoritate pentru a face loc unui personaj stimabil, dar ale cărui instincte politice s-au dovedit a fi, sistematic, greşite. Nu ştiu ce-l califică pe profesorul Marga pentru a fi şeful diplomaţiei. Ştim însă că nici la Educaţie n-a strălucit, iar lideriatul său politic ţărănist a fost lamentabil.

Nu-mi place uşurinţa cu care Victor Ponta a pus pe listă câteva personaje controversate, în legătură cu care există riscul incompatibilităţii. Premierul in spe zice că dacă se vor dovedi reale acuzele, preoponenţii au libertatea să demisioneze. De ce, însă, să înfrunţi, inutil, acest risc, şi să nu o laşi pe doamna Dumitrescu să-şi vadă de treabă la Universitate şi pe domnul Alistar la Transparency? Sunt ei atât de neînlocuit? Nu cred. Nu-mi place nici faptul că l-a acceptat pe Mircea Diaconu, actor mare, stimabil, dar un administrator cu probleme care nu s-au sfârşit. Şi nu-mi place nici prezenţa lui Ovidiu Silaghi, taman la portofoliul Transporturilor, pentru că în calitatea sa de ministru în guvernul Tăriceanu s-a remarcat printr-o grămadă de chestii care-l aduseseră la limita confruntării cu Justiţia. Nu-mi place, deasemenea, faptul că nu s-a găsit un alt administrator, cu mai mult prestigiu profesional, decât dl Copoi, cel apărut pe harta ministerului odată cu scandalul Arafat.

Pot fi simpli impresari, iar cei care nu-mi plac mie să placă altora sau chiar să-şi facă bine treaba. Cred însă că aş fi preferat ca primul guvern normal, profesionist, de după 2005, să fi fost ceva mai atent gândit şi cumpănit. Pentru că încrederea este unicul capital de care mai poate dispune o guvernare în România, după suita dezastruoasă de personaje incompetente şi inepte pe care le-au scos la iveală aranjamentele dirijate de la Cotroceni.