Prim-solistă a companiei Ballet Tucson din Arizona şi fostă prim-balerină a Teatrului constănţean de balet “Oleg Danovski“, Jenna Johnson formează, alături de partenerul său de scenă şi de viaţă, Daniel Precup, un cuplu celebru în Europa, dar şi pe continent american. Ca şi jumătatea sa, prim-solistul Daniel Precup, care şi-a început activitatea artistică la îndemnul părinţilor săi, Jenna Johnson

şi-a descoperit pasiunea pentru balet la o vîrstă fragedă. Produs de excepţie al şcolii constănţene de balet, artista s-a aflat, zilele acestea, împreună cu soţul său, într-o mini-vacanţă la malul mării.

Vă mai amintiţi cum aţi ajuns în România, pentru a vă stabili la Constanţa?

Trebuie să spun că este o diferenţă importantă între stilul de dans din Europa şi cel din Statele Unite ale Americii. Acolo nu prea există siguranţă din punct de vedere profesional, în domeniul dansului, iar eu tot auzeam că în Europa se încheie contracte interesante. În plus, în România, tatăl meu lucra atunci, la Bucureşti, cu Association International Development prin Departamentul de Stat american. Eu am venit în România în 1995 şi am colaborat, în acea perioadă, cu Opera Română, am avut ocazia să vizitez Europa de Vest. Între timp, am auzit de Teatrul de Balet din Constanţa, care făcea turnee anual în ţările din spaţiul Schengen. Am fost acceptată ca prim-solistă şi... ce poate să fie mai bine decît atît: să dansez şi să văd lumea!

Ce roluri v-au marcat evoluţia în cadrul Teatrului constănţean de balet?

De-a lungul celor cinci ani cît am stat la Constanţa, am avut ocazia să dansez în destul de multe roluri importante, care mi-au plăcut foarte mult, în spectacole de balet ca: “Mandarinul miraculos“, “Carmen“, “Şeherezada“, “Giselle“, “Lacul lebedelor“.

Cum aţi ajuns din nou în America?

Trebuia să mă întorc, din mai multe motive, printre care şi acela de a fi mai aproape de familie. În plus, îmi doream să mai “gust“ si eu din repertoriul de acolo. Am plecat împreună cu Daniel (n.r. Precup, partenerul de scenă şi soţul Jennei Johnson), la Teatrul din California. El a venit înapoi, în România, în 2004, pentru o perioadă. Apoi, am ajuns împreună la Ballet Tucson din Arizona. În Statele Unite am avut, de asemenea, roluri deosebite, cum ar fi cel din “Lone Woman“, la Teatrul din California, un rol contemporan. Tot acolo am avut un repertoriu deosebit, pot să spun că cel mai mult mi-a plăcut diversitatea stilurilor coregrafice, de la clasic pînă la contemporan. Am dansat, apoi, la Ballet Tucson din Arizona, în “Giselle“, “Frumoasa din pădurea adormită“, “Spărgătorul de nuci“.

Cum sînt priviţi, în afara graniţelor, balerinii români?

Publicul din Statele Unite îi compară, probabil, pe balerinii români cu cei ruşi, care au un stil inconfundabil, extrem de apreciat, de altfel, pe continent american.

Cum vedeţi condiţia balerinului contemporan?

Este o luptă. Văd că situaţia începe să fie şi aici mai dificilă, din punct de vedere al fondurilor. Noi, în SUA, avem o tradiţie mai lungă de probleme de acest gen, dar sîntem salvaţi, într-un fel, de nişte legi speciale, care prevăd anumite scutiri de impozite pentru cei care sponsorizează arta, baletul. În plus, ca balerin trebuie să fii versatil, să te adaptezi, fapt care este valabil pentru oricine, în orice domeniu. Trebuie să fii pregătit să îţi depăşeşti propriile limite.

Ce înseamnă pentru dvs. Constanţa?

Constanţa rămîne pentru mine oraşul care m-a primit cu braţele deschise, care mi-a oferit multe ocazii în cariera mea, experienţe. Eu cred că orice persoană trebuie să fie ca un burete, să culeagă cît mai multe experienţe.

Aveţi un mesaj pentru cititorii cotidianului “Telegraf“ şi pentru publicul iubitori de balet constănţean?

Să sprjiniţi arta, aici, la Constanţa, pentru că aveţi o tradiţie lungă şi ar fi păcat să se piardă!