Uriaşa maşinărie a Cannes-ului poate trece de la febrilitatea manifestărilor fanilor lui Tarantino şi Brad Pitt la discursul înţelept şi calm al unei povestiri de Michael Haneke, ca să luăm doar exemplele ultimei zile. Unde se poate situa un film românesc în această grilă supravoltată a Cannes-ului acestui an, cu nume ilustre, care, fie clachează precum Lars von Trier, fie produc nostalgii ca un Resnais octogenar? Greu de răspuns, dar merită să căutăm un sens la aceste variabile ale festivalului. Dacă echipa regizorală pentru care Mungiu a scris scenariul cu „legende\" s-a bucurat de trei proiecţii, dintre care două în aceeaşi zi la „Debussy\", a doua sală a festivalului, nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu „Poliţist. Adjectiv\" de Corneliu Porumboiu. Am încercat să revăd filmul la sala 1 a unui lanţ sub genericul „Lerins\", situată la un fel de mansardă supradimensionată a Palatului. M-am asigurat la prima oră, cînd se deschid porţile festivalului, că pot intra cu legitimaţia de presă. Seara, însă, fiind, de fapt, o proiecţie tutelată de distribuitori, mereu în căutare de cumpărători şi sub presiunea unui aflux nebănuit, a fost imposibil să găsesc un loc. Am încercat subterfugiile de rigoare, dar degeaba. Va veni, însă, o vreme cînd, în situaţii similare, să se găsească şi pentru cineaştii români adulaţi o sală de rezervă ad-hoc, aşa cum mi-a fost dat să văd dimineaţa, la filmul lui Tarantino? Să sperăm că vom trăi şi ziua aceea, însă, pînă atunci de luat în seamă este acest taifun al interesului stîrnit de filmele autorilor noştri.
Cannes-ul face „priză” la tot ce înseamnă cinema românesc. Iată, de pildă, filmul lui Radu Jude „Cea mai fericită fată din lume\". A avut proiecţie la un cinematograf dintr-o suburbie a Cannes-ului, La Bocca, şi încă una seara, la Arcades. Fără actori şi chiar fără regizor, care nu şi-au putut înfrînge frica de avion, deşi a mers pînă la Otopeni, filmul a ţinut cu sufletul la gură o sală înfierbîntată, capabilă să guste comedia dură a fetei căreia părinţii îi interzic bucuria de a fi cîştigat un concurs gen „promo\". Arcades este un cinematograf cu mai multe săli, deloc mici, dar de umplut s-a umplut ochi. Aici am reuşit să intru, deşi proiecţia, în afara incintei Palatului, a produs o lungă coadă de plătitori. Tineri, mulţi adolescenţi. Aproape că nu mi-a venit să cred cît de mare poate fi interesul faţă de povestirile rupte din stradă. Cred că a contat şi relaţia copii-părinţi, unde Jude este pe cale de a deveni expert cinematografic.
Filmul acesta a fost invitat într-un program cu doar nouă titluri, sub egida unei asociaţii care se ocupă de difuzarea filmelor independente - le putem spune „de artă\" (ACID). Pentru prima oară, acum, la a 15-a ediţie, a apărut şi un film românesc. Foarte apreciat.