UN SECRET MAI PUŢIN Cea mai mare extincţie din istoria vieţii pe Terra a avut loc în urmă cu circa 250 de milioane de ani, la graniţa dintre perioada permiană şi cea triasică. Efectele ei asupra biodiversităţii s-au întins pe o perioadă neobişnuit de lungă, fenomen rămas multă vreme neexplicat, însă oamenii de ştiinţă au aflat, în sfârşit, cauza. Cercetarea arată o legătură între schimbarea climatică şi extincţia vieţii pe Terra.

Scăderea drastică a biodiversităţii a dus la ceea ce paleontologii numesc ”o lume distrusă”, adică habitate în care aproape nu mai exista viaţă. În mod tipic, o extincţie în masă este urmată de o aşa-numită ”zonă moartă” în care nu mai sunt observate specii noi şi care durează zeci de mii de ani. Însă, în cazul extincţiei permian-triasice, zona moartă acoperă un interval de timp şocant de mare: cinci milioane de ani! Multă vreme, oamenii de ştiinţă nu au înţeles exact de ce a durat atât de mult până când viaţa în zonele ecuatoriale şi tropicale să revină, după teribila extincţie. Acum, însă, un nou studiu arată cauza: temperaturile foarte ridicate, atât în mediul terestru, cât şi în cel marin. Studiul a fost realizat în colaborare, de trei instituţii: Universitatea din Leeds, Marea Britanie, Universitatea de Geoştiinţe din China şi Universitatea Erlangen-Nurnburg din Germania.

TEMPERATURI ÎN CREŞTERE Cercetările au arătat că această devastare de lungă durată s-a datorat faptului că, la tropice, temperaturile au atins niveluri letale: 50-60 grade Celsius pe uscat şi 40 grade Cesius la suprafaţa apei mării. Savanţii au presupus de multă vreme că trebuie să fi existat o legătură între încălzirea globală şi marea extincţie permian-triasică, dar nu se aşteptaseră ca temperaturile să fi atins asemenea valori extreme. Acest studiu este primul care arată că tocmai aceste temperaturi extreme au împiedicat viaţa să reapară la tropice, timp de milioane de ani. Datele obţinute pot fi utile şi pentru înţelegerea modelelor viitoarelor schimbări climatice.

CEA MAI VECHE FOSILĂ Carapacea unei broaşte ţestoase străvechi, extrasă dintr-un depozit de argilă de lângă groapa de gunoi a oraşului Poreba din sudul Poloniei, este considerată cea mai veche fosilă de broască ţestoasă din lume descoperită până în prezent. Datată de cercetătorii de la Institutul de Paleontologie din Varşovia, fosila are o vechime de 215 milioane de ani şi ar putea oferi răspunsuri preţioase pentru numeroasele întrebări ridicate despre această vieţuitoare, venerată până în zilele noastre de multe civilizaţii de pe glob. ”Îmi spun că îngerul meu păzitor m-a ghidat spre acest loc”, a declarat Tomasz Sulej, paleontologul afiliat Academiei de Ştiinţe din Polonia, evocând acea zi din septembrie 2008, când, condus de intuiţie, a început să facă săpături în apropiere de oraşul Poreba. Patru ani mai târziu, testele au confirmat ceea ce bănuia: exemplarul pe care l-a găsit este cea mai veche fosilă de broască ţestoasă din lume. O fosilă de o vârstă asemănătoare a fost descoperită în Germania. Dar fosila găsită în Polonia include pe lângă carapace şi alte oase, precum vertebrele gâtului şi ale cozii, precum şi oasele membrelor superioare şi inferioare, reprezentând, din acest punct de vedere, o descoperire unică până în prezent.

NOI INFORMAŢII DESPRE BROAŞTE Cercetătorii polonezi susţin că una dintre specii aparţine familiei Proterochersis, semănând cu fosila de Proterochersis robusta descoperită în Germania, în timp ce a doua fosilă, mai mică, aparţine unei specii necunoscute până în prezent. Descoperirea făcută de Tomasz Sulej urmează celei din 2006, când arheologii au găsit fosilele unui dinozaur ce a trăit în urmă cu 200 de milioane de ani, în apropiere de satul Lisowice din aceeaşi regiune. Oamenii de ştiinţă au denumit acea fosilă Smok Wawelski, în traducere, Dragonul Wawelski, o fiară din legendele cunoscute de toţi copiii din Polonia, despre care se spune că scuipa foc din peştera sa, aflată la baza castelului regal Wawel din Cracovia.

Deşi nu pot fi prelevate celule pentru teste ADN de la o fosilă, studierea structurii acesteia ar putea oferi răspunsuri interesante despre originea broaştelor ţestoase. Până în prezent, oamenii de ştiinţă credeau că broaştele ţestoase provin din Procolophonidae, o familie de parareptile mici care trăiau în permian, ultima perioadă din paleozoic, în urmă cu circa 300 de milioane de ani. O fosilă de Odontochelys semitestace descoperită în 2008, în China, datând din urmă cu 220 de milioane de ani, a fost clasificată de experţi drept un strămoş al broaştei ţestoase. Acea vieţuitoare avea o carapace care îi proteja partea ventrală dar, spre deosebire de broaştele ţestoase, avea dinţi şi nu purta o carapace pe spate. Testele ADN realizate pe broaştele ţestoase vii i-au ajutat pe cercetători să constate faptul că aceste vieţuitoare aparţin unei familii înrudite cu crocodilii. Broaştele ţestoase au puţini prădători în afară de om. Aproape jumătate dintre cele 328 de specii de broaşte ţestoase care trăiesc în ape dulci şi sărate sau pe uscat sunt ameninţate cu dispariţia, afirmă experţii de la Coaliţia pentru protejarea broaştelor ţestoase. Renumite pentru longevitatea lor, exemplarele din unele specii pot să trăiască până la 130 de ani, broaştele ţestoase au simbolizat viaţa îndelungată, stabilitatea şi securitatea, în miturile fundamentale din diverse civilizaţii umane de pe Terra, de la populaţiile din India şi până la triburile din America de Nord.