Dacă ar fi trăit, acum două zile ar fi împlinit 91 de ani… Ştiţi despre cine vorbesc, nu-i aşa!?

În Bucureşti, o pană de curent electric a lăsat un sfert de oraş în beznă, pentru cîteva minute, exact în ziua de 26 ianuarie. Atunci, cîteva mii de familii şi-au adus aminte că în acea zi ar fi fost sărbătorit „cel mai iubit fiu al poporului”. Fix în aceeaşi zi, la Braşov, după cum aţi văzut toţi la televizor, inaugurarea unui supermarket care vindea promoţional carne foarte ieftină a prilejuit călcarea în picioare a cîtorva zeci de oameni, care doreau cu disperare să profite de această ocazie, provocînd scene care păreau desprinse din perioada de foamete a comunismului. Tot pe 26 ianuarie, un grup de români de diferite „culori” s-a adunat la presupusul mormînt al dictatorului, în cimitirul Ghencea-miliar, pentru a-l comemora. Sergiu Nicolaescu a declarat într-o emisiune televizată, invocînd experienţa sa ca regizor de film, că acei oameni nu credeau în ceea ce spun, că jucau un fel de teatru de mahala, de dragul bîlciului în sine, deoarece mulţi dintre ei nici măcar nu păreau întregi la minte… În timpul acesta, simultan, cîteva milioane de pensionari stăteau în frig în apartamentele lor, ca să nu consume căldură, pentru că nu aveau bani să plătească întreţinerea, dar alte milioane de persoane active munceau de dimineaţă pînă seara, ca să cîştige bani pentru traiul zilnic, pentru întreţinerea familiilor şi pentru plata ratelor la maşină sau casă, în contul creditelor făcute la bănci. Cîteva zile mai devreme, un bătrîn murea la spitalul de urgenţă din Slatina, din cauza neglijenţei şi a indiferenţei medicale, provocînd o adevărată reacţie naţională de revoltă împotriva doctorilor şi a sistemului sanitar, în general, deşi oamenii uitaseră cum mureau femeile pe capete, în spitale sau acasă, pe vremea „genialului conducător”, ca urmare a faptului că făcuseră avorturi empirice, pe ascuns, pentru că o lege barbară le obliga să nască patru copii şi interzicea chiuretajele…

Cum vi se pare această Românie ruptă în două, acum, după 20 de ani de la prăbuşirea comunismului? Sînteţi „nostalgici”? Vă e frică de ziua de mîine, mai mult decît vă era frică de Securitate? Vă e dor să fie din nou magazinele golite de mîncare, ca să nu mai regretaţi că nu aveţi suficienţi bani pentru a cumpăra toate bunătăţile ce se găsesc astăzi? V-aţi săturat de telenovele şi manele, de dimineaţă până seara, şi doriţi un singur program de televiziune de numai două ore zilnic, din care jumătate este presărat cu imnuri patriotice de genul „clipă stai, opreşteţi zborul,/se prăvale compresorul”!? V-aţi „plictisit” de Dumnezeu şi de mersul la Biserică duminica şi vi s-a făcut dor de anchete la miliţie sau de lagărele forţate de muncă? Vă pare rău că a murit cel pe care nici nu vreau să-l nominalizez în acest editorial, pentru că ne-a mîncat cei mai frumoşi ani din viaţă, sau vă este teamă să fiţi liberi?

Refuz să răspund eu în locul vostru… Restul e tăcerea fiecăruia, în faţa oglinzii, privindu-ne ochi în ochi, singuri, pentru a afla adevărul!