La început ești boț de carne fără minte, urli cu privirea în ceață, cauți instinctiv un sfârc din care sugi un lichid gros și cald și umpli sute de chiloți cu un răhățel despre care toată suflarea femeiască din familie jură că miroase-a flori de câmp, chiar dacă putoarea omoară pe loc și cel mai al dracului sconcs de pe continent.

După aia, lumea capătă contururi și culori, iar tu le descoperi fascinat. Înțelegi sunete care te fac fericit și recunoști chipuri. Înveți să zâmbești și înveți că zâmbetul tău produce alte zâmbete pe fețele celor care te văd, iar asta îți stimulează mintea. Începi să gândești. Deocamdată doar gângurești pe limba ta ceva ce numai mintea ta știe cum sună, dar asta contează mai puțin, fiindcă devii din ce în ce mai fericit: acum poți și tu să comunici cu cei din jur. Ce minunată e viața! Încă nu știi să o gândești, dar o simți și, brusc, te ridici în picioare și alergi după fluturi, după vrăbii, după pisici, după cățelul vecinei de 80 de ani, care te privește duios, cu ochii sclipind stins a nostalgie și dor după ceva ce a fost și s-a dus. Tu nu vezi asta fiindcă alergi și ai de alergat, nu glumă...

Apoi descoperi că jocul e mai frumos dacă sunt și alții cu tine, mai ales că limba ciudată pe care o vorbiți o înțelegeți numai voi, toți ceilalți doar se amuză și bat din palme, dar asta nu durează prea mult, fiindcă alături de ceilalți copii, simți cum mintea îți crește mai repede, cum jocul de cuburi, liniuțele pe hârtie, literele, scrisul pe rânduri, socotitul devin din ce în ce mai ușoare, floare la ureche! Și continui să alergi! Fiindcă e așa de frumoasă viața de grădiniță, cu serbări la care mami e tânără și te îmbrățișează plângând de fericire, fiindcă e așa de frumoasă viața de școlar mic și apoi cea de școlar mai mare, descoperind emoții noi și colegi cu care îți place să vii acasă, fără să te mai aștepte la poartă bunicii, tot mai bătrâni și mai obosiți, fiindcă părinții tăi sunt la serviciu, aleargă și ei... Și ce frumoasă este viața de liceu, cu prima dragoste și prima despărțire, cu primul sărut adevărat și prima ceartă, pe care le întâlnești și le pierzi apoi, pentru că vin altele și tu alergi spre ele, nu te oprești, nu te oprești deloc, te duci glonț spre fericire fără să te uiți în stânga sau în dreapta... Și ce frumoasă e viața care urmează, cu anii de studenție, cu toată aventurile frumoase pe care le vezi cu o minte deja sclipind, cu inteligența la maximum și cu viteza la fel. Alergi spre visul de a fi, de a schimba lumea, de a face ceva ce nimeni nu a fost în stare, dar tu vei fi, pentru că tu poți și viața... viața e așa de frumoasă!

Atât de frumoasă încât îți scoate în cale marea dragoste și simți atât de multă fericire încât pare că ai atins nemurirea. Acum alergi în doi, alergarea se numește familie, se numește responsabilitate, se numește scopuri practice. Poate că te-ai odihni puțin, dar nu deschizi mici ferestre prin care fugiți împreună în locuri ale lumii, fără să te oprești, fiindcă noua fericire înseamnă facturi, rate la bancă, leasingul la mașină, întreținere, plătite cu ore suplimentare la serviciu, cu întoarceri târzii acasă. Dar nu contează, alergați împreună după un vis frumos și visul vine într-o zi, un boț de carne fără minte, care întinde mâinile micuțe, cu palme micuțe, cu degete micuțe spre fața ta și emană iubire sinceră, iar tu simți că deții toată bogăția din lume și chiar așa este. Viața e atât de frumoasă!... Totul e frumos, atât de frumos...

Și, într-o zi, totul se prăbușește, soarele se schimonosește gri, mâinile altădată micuțe, acum adolescentine, te caută înfrigurate, lumina se face întuneric și... Gata!

Frumoasă scârbă, viața asta... Laura Barbu, Dumnezeu să te odihnească în pace!