E de neînțeles pentru mine cum covârșitoare parte din această clasă politică și administrativă, care nu scapă nicio ocazie de a ține mâna la inimă în timpul imnurilor televizate, care se înghesuie la depus coroane cu fiecare prilej de comemorare a eroilor, care mustește de patriotism în fața electoratului, nu reușește să nimerească blestemata de sinergie a faptelor, vorba tăticului lor fesenist, tovarășul Ion.

Trebuie să constat, cu amărăciune, că într-un asemenea tablou și-a găsit locul, deja, clădirea fostului Muzeu Lucian Grigorescu din Medgidia, imobil de patrimoniu, ce țopăie ca un copil naiv și încrezător pe drumul pierzaniei, pentru că ceva, nu-mi dau seama ce, ne acoperă mințile. Zidurile i se coșcovesc sub privirea ucigătoare a soarelui și darabana inflexibilă a ploilor, câte-o țiglă mai zboară sub urletul viscolelor de ianuarie și-al noilor furtuni de vară.

Pentru salvarea acestui muzeu, am insistat pe lângă actualul primar al Medgidiei, Valentin Vrabie, încă de pe vremea când nu era primar, dar eram convins că va câștiga alegerile, ca municipalitatea să solicite de la Consiliul Județean Constanța restituirea clădirii, care să reintre în patrimoniul local și să poată face obiectul unui proiect de reabilitare și de punere în valoare, tot ca muzeu, firește, fără ca cineva, oricine, să-i poată schimba destinația. În paralel am mers cu jalba orală-n proțapul personal la președintele CJ Constanța, Horia Țuțuianu, rugându-l să ia în considerare această posibilitate și să caute calea legală ca acest imobil să poată fi redat medgidienilor, numai și numai cu destinația de muzeu. Am povestit oricui interesat de această chestiune, ba chiar și celor neinteresați, dar având poziții de actori în acest joc administrativ, că este important ca Medgidia să își recapete Muzeul, iar acesta să îndeplinească o dublă funcțiune: de expoziție permanentă de istorie și de centru cultural, respectând astfel și vechea misiune pe care îndeplinit-o cu cinste atâția ani, aceea de muzeu de artă. Mai ales că la Medgidia avem de-a face cu un mix excepțional, aranjat parcă de mâna lui Dumnezeu: în jurul și inima orașului avem cea mai mare garnizoană militară, cu o istorie îndelungată, iar, anual, bătrânul Karasu găzduiește un eveniment internațional anual de pictură. Așa noroc, mai rar!

Colac peste pupăză, în timpul acestor demersuri, am aflat că orașul a mai avut un Muzeu, al Portului, al cărui patrimoniu a fost evacuat din clădirea ce îl adăpostea și zace într-o pivniță administrativă din Constanța, mucegăind încet, cel mai probabil.

Mi-am zis că nimic nu poate să stea în calea unei astfel de întreprinderi, ba chiar am fost convins că, în preajma aniversării a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor, o să meargă totul strună.

Nu, nu a mers nimic strună. Consilierii județeni s-au gândit să dea clădirea înapoi comunității din Medgidia, dar numai puțin, 5 ani, și ăia cu taxă, adică au cerut și chirie pe utilizarea clădirii, care, în acest moment are acoperișul spart și se degradează văzând cu ochii, deci este inutilizabilă. Iar după cei 5 ani ce-o urma? O vor lua înapoi, iar medgidienii ar rămâne și... deposedați și cu banii luați?

„Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții” spunea Nicolae Iorga, numai că noi, îmi pare astăzi, ne cunoaștem părinții și-i lăsăm să putrezească pe câmp, pradă ploilor...