La Camera Deputaţilor şi la Senat continuă, conform regulamentului Parlamentului şi prevederilor Constituţiei, audierile miniştrilor din cabinetul Croitoru, chiar dacă aceştia sînt respinşi pe banda rulantă, aşa cum era de aşteptat, cu doar două excepţii previzibile. Deşi totul se petrece perfect legal, Traian Băsescu este singurul care o ţine „gaia maţu”, acuzînd actuala majoritate de „trădarea interesului naţional” prin această, aşa-numită de el, tărăgănare premeditată. Este încă o prostie demagogică pe care nu o mai ia nimeni în serios, deoarece, presupun, nu mai există niciun naiv care să nu-şi dea seama că preşedintele doar se preface că nu ştie cine este autorul moral şi de facto al acestei crize politice. Din acest punct de vedere, nu mai am ce comentariu să adaug la tot ce s-a scris deja. Am, în schimb, un alt subiect interesant pentru editorialul de faţă, subiect pe care alţii l-au trecut cu vederea în mod surprinzător sau nu i-au acordat atenţia pe care o merita.

După mai bine de un secol de la „cetăţeanul turmentat” al lui Caragiale, am ajuns acum, în pragul alegerilor prezidenţiale din anul de graţie 2009, la „cetăţeanul extenuat”, concept inventat de filosoful Gabriel Liiceanu cu ocazia întîlnirii pe care un grup de intelectuali a avut-o cu Traian Băsescu la sediul Grupului pentru Dialog Social, acum cîteva zile. Să luăm notă întîi că această idee i-a fost livrată preşedintelui chiar de unul dintre suporterii săi cei mai devotaţi. Într-adevăr, de la celebra condamnare a comunismului încoace, Liiceanu i-a rămas fidel lui Băsescu, în mod absurd şi paradoxal! Nu e treaba mea să-i judec atitudinea, dar nu pot să nu remarc că tocmai el a fost cel care i-a tras un discret bobîrnac filosofic idolului său politic…

Pe scurt, intelectualii, în special, dar şi românii obişnuiţi, în general, se simt extenuaţi de isteria politică pe care o provoacă această campanie. Ei nu mai sînt turmentaţi, adică ameţiţi, neştiind cu cine să voteze, ca pe vremea lui Caragiale, ci obosiţi şi dezgustaţi de mlaştina în care se zvîrcoleşte actuala clasă politică, fapt ce poate produce riscul dezertării de la vot şi abandonul acestei responsabilităţi. În faţa unei radiografii sociale atât de subtile, Băsescu a răspuns într-o manieră care l-a făcut să-şi dea arama pe faţă, pentru cine a avut urechi de auzit. El a declarat că nu se simte obosit, ba dimpotrivă, un politician tenace care-şi urmăreşte interesul pînă la capăt trebuie să-şi asume riscul de-a intra în mlaştină pînă la gură!

Acest răspuns cinic mi-a adus aminte de o întîmplare hazlie de acum trei decenii, a cărei ironie i-o dedic cu tîlc lui Traian Băsescu. Aflat la ţară, într-o vară, undeva prin Moldova, împreună cu un grup de prieteni, celebrul regizor de teatru Dinu Cernescu a trăit păţania de-a cădea într-o latrină… După ce a strigat după ajutor, prietenii s-au strîns în jurul gropii cu fecale. În vreme ce au aruncat o funie de care să se agaţe, amicii l-au întrebat de ce tace mîlc şi nu le spune cum se simte. Răspunsul regizorului a fost antologic: „Stau în rahat pînă la gură şi nu vorbesc ca să nu fac valuri!!”. S-auzim de bine…