Pe la noi se spune „Omul sfinţeşte locul” atunci când ceva merge graţie talentului, dăruirii, perseverenţei şi muncii imense ce animă o iniţiativă şi o face să supravieţuiască, fie şi în condiţii neprielnice. Este valabil în toate domeniile, deci şi în cultură. Festivalurile de film sunt nişte mecanisme uriaşe, pe care numai un ochi experimentat, un diplomat, un mergător pe sârmă printre orgoliile imprevizibile venind din partea starurilor, a vedetelor de tot felul, a cineaştilor lumii, le poate struni spre a le orienta în folosul artei filmului şi al publicului. Un asemenea om este Gilles Jacob. De peste trei decenii se ocupă de Cannes. Viaţa lui este Festivalul, trăieşte pentru Cannes, iar singura sa biografie artistică este legată de destinele cinematografiei de după al doilea război mondial.

Aşa suna deunăzi, la „Salle du Soixantičme”, prefaţa rostită de Thierry Frémaux, delegatul general al festivalului, spre a sublinia trăsăturile inconfundabile ale preşedintelui Cannes-ului (Président de Cannes), recunoscut sub apelativul „Cetezen Cannes”. Evenimentul, pentru că a fost un veritabil eveniment, unic, irepetabil, care nu s-a înregistrat la nicio altă ediţie, a fost prilejuit de apropiata lansare la Canal + şi apoi la Arte a unui documentar de o oră şi cinci minute despre cel care se află în fruntea marelui festival de pe Coasta de Azur.

În fapt, nu este vorba despre viaţa unui om, ci mai ales despre istoria ultimei jumătăţi de veac a cinematografiei mondiale. Filmul se întoarce la anii începutului, apoi la viaţa de critic la „Expres” şi la polemicile iscate de tânărul comentator Gilles Jacob, fără a trece cu vederea originile sale şi problemele de familie, decizia de a părăsi universul industriei, unde voia să-l fixeze tatăl, spre a se consacra unei cariere de jurnalist şi om de cinema.

Când încerci să construieşti portretul unei asemenea personalităţi, cum face Serge Le Peron, autorul documentarului, el însuşi critic şi regizor, nu poţi evita amplul tablou al ediţiilor derulate la Cannes în jurul celui evocat încă din titlu - „L’Arpenteur de la Croisette”. Sunt mulţi şi de incontestabilă valoare toţi cei care depun mărturie, de la iconoclastul Quentin Tarantino şi graţioasa Sharon Stone, la regizorii Claude Lelouch şi Claude Chabrol. Revedem imagini cu Jacques Chirac şi Gong Li, cu Brad Pitt şi Angelina Jolie, cu Alain Delon şi Sophia Loren, cu misterioasa şi delicata Jeanne Moreau.

Tot mai rari sunt astfel de oameni în lumea de astăzi, grăbită, ahtiată să adune bogăţii, să ia şi mai puţin să dăruiască. Gilles Jacob este una din excepţiile fericite. Timid, delicat, echilibrat, răbdător, galant. Este emoţionant să-l asculţi, de pildă, povestind după ani şi ani momentul când capricioasa Elizabeth Taylor a putut întârzia mai bine de patruzeci de minute la proiecţia unui film, apărând spre sfârşit înconjurată de patruzeci de bodyguarzi!

Cu Gilles Jacob la cârmă, Cannes-ul a renăscut. Au apărut noi capitole, noi secţiuni: Camera d’Or, Cinéfondation, Résidence etc.

Să nu uităm că, de fapt, destinul cinematografiei româneşti este şi el puternic legat de omul acesta cu zâmbet cald, patern, mereu binevoitor. Iar faptul că Thierry Frémaux, mâna sa dreaptă, se simte de asemenea foarte legat de tânărul cinematograf românesc pesemne că i se datorează, în bună parte, tot patriarhului Cannes-ului, omul care a făcut istorie la Cannes şi a ştiut să imprime festivalului aureola unui eveniment fără asemănare.