Dezolant, trist, resemnat, cutremurător. Aceste patru cuvinte dimensionează perfect tabloul unui peisaj de sfârşit de lume. Şi aşa şi este. Este sfârşitul unei comunităţi, adică al unei lumi în miniatură, al unei pagini de istorie a omenirii sub formă de legende personale întrerupte mult prea brusc, atunci când oamenii au fost forţaţi, brutalizaţi şi bătuţi pentru a fi convinşi să îşi părăsească morţii. Pe la începutul anilor ’80, peste satul Straja venea comunismul, cu buldoexcavatoare şi tractoare, basculante, macarale şi mulţi morţi-vii, deţinuţii politici, intelectuali şi preoţi în mare parte, aduşi să lucreze la Canal. Satul stătea în calea dezvoltării socialiste multilateral dezvoltate şi a fost ras de pe faţa pământului. Vechea aşezare a rămas doar în patrimoniul imaterial al memoriei ca mărturie a unei dureri cumplite: dezrădăcinarea şi părăsirea celor dragi, îngropaţi în pământul sărat de lacrimile celor vii.

Ce a rămas însă la suprafaţă, mult mai la vedere decât o impune respectul pentru cei duşi dintre noi, este moartea în întruparea ei cea mai grotescă: oasele! Nu este o glumă macabră şi nici o exagerare. În cimitrul fostului sat Straja, morţii privesc cu ochii goi spre cer, oasele împrăştiate printre lemnele putrezite şi rupte ale sicrielor cerându-şi tributul de respect pe care îl datorăm din moşi-strămoşi. Nu toată lumea împărtăşeşte însă aceleaşi valori, iar hoţii de morminte au găsit aici prăzi bogate. Mormintele cele mai apropiate de marginea dinspre răsărit a cimitirului, deci şi cele mai noi, au plăcile sparte şi trase la o parte cu multă tenacitate, căci sunt grele, lăsând la vedere rămăşiţele pământeşti profanate ale celor dispăruţi dintre noi. Sicriele sunt şi ele distruse, iar unele scânduri rupte cu piciorul. Astfel, osemintele vechi de aproximativ jumătate de secol stau în soare şi ploaie, sub bătaia intemperiilor, măcinându-se încetul cu încetul.

Întreg cimitirul este, în fapt, un câmp presărat cu cruci aflate în diverse stadii de degradare sau dărâmate la pământ. Gard nu mai are demult, iar majoritatea gropilor sunt surpate, ca şi când pământul a vrut să-şi reia locul, amestecându-se cu rămăşiţele pământeşti ale moşilor celor din Straja (în trecut“Mahometcea”, în turcă“Mehmedçay”). Unele morminte au fost vizibil săpate şi de aceea surparea este profundă. Altele par să se agaţe de gardurile ridicate odinioară cu grijă (au mai rămas două cu mari bucăţi lipsă), odată vopsite şi întreţinute cu drag, cerându-şi parcă dreptul la graniţe.

Crucile se sprijină unele pe celelalte, ca nişte bătrâne resemnate, obosite să mai privească, din postura verticală, cerul gol. Nimeni nu se mai apleacă asupra lor, nimeni nu mai vine să citească inscripţiile şi să îşi amintească de cei dispăruţi, pentru ca ele să îşi împlinească, astfel, menirea. Au devenit doar nişte simboluri tragice, căci numele pe care le purtau la răscrucea braţelor s-au şters demult.

Multe dintre aceste simboluri sunt prăbuşite la pământ. Ca o manifestare a justiţiei divine, toate crucile au căzut spre răsărit, în chip de mulţime credincioasă ce îşi întâmpină, cu respect şi veneraţie, creatorul. Există, desigur, şi o explicaţie fizică, dar nu mai contează, nu-i aşa?

Şi dacă tabloul nu pare suficient de cutremurător, pământul cimitirului de la Straja este negru, ars de un foc cumplit. Câteva oase răsar timide, albite de soare, din iadul negru, subliniind parcă solitudinea şi nimicirea. Mai mult de jumătate din el este acoperit de un soi de arbuşti deşi, care au închis în tainiţa crengilor lor de lemn tare poveştile morţilor de la Straja. Este imposibil de pătruns în desiş, nici focul n-a putut să o facă, deşi s-a străduit, lăsând urme vizibile. Printre crengi se iţesc cruci vechi, mult mai vechi decât cele aflate la vedere, mici, părând că se scufundă în îmbrăţişarea nemiloasă a rădăcinilor vegetaţiei.

Lângă desişul păstrător de secrete încă netulburate se află cimitirul musulman. Aici, peisajul dezolant este spart de un pet albastru de cinci litri, de apă, semn că cineva a mai dat pe la vreun mormânt în ultimii ani. În rest, majoritatea mormintelor sunt înconjurate de pietre, simplu, fără nume, fără forme, sculpturi sau alte simboluri. Cele mai „noi” şi aparţinând unor oameni de vază par trainice, căci au înfruntat destoinice trecerea timpului. Cele mai emoţionante sunt însă simbolurile în piatră ale îngropăciunii, rotunjite de vânt şi spălate de ploaie, care se luptă încă să îşi păstreze inscripţiile. Acest cimitir este despărţit de câmp printr-un gard alb, văruit, care decupează gospodăreşte, în plină vedere, stranietatea locului ce a fost odată sfânt.

Cimitirul din drumul nimănui

Acum nici măcar un drum nu mai duce aici, iar găsirea cimitirului este o adevărată aventură. Iar Radu Petcu, arheologul care a atras atenţia asupra acestei situaţii imposibile, a dat peste el din întâmplare. „Noi lucrăm la realizarea Planului Urbanistic General pentru Topraisar şi aşa am ajuns să dăm peste acest cimitir. Mi s-a părut cumplit ca oasele să fie la lumină, după ce hoţii de morminte au acţionat fără să ştie nimeni. Indiferent cât de vechi este un mormânt, atunci când se acţionează aşa, tot profanare se numeşte”, a declarat arheologul. Şi are perfectă dreptate!

Ce facem cu morţii noştri?

Cea mai „nouă” informaţie despre cei dispăruţi, aflată la vedere, pe cruci, dar desluşită cu greu, datează, cu aproximaţie, de prin 1982. Mormintele din desiş sunt însă cu siguranţă mult mai vechi. Nimeni nu mai ştie ai cui morţi zac aici sau unde anume sunt îngropaţi, căci multe dintre cruci sunt prăbuşite, iar altele au dispărut de tot, pământul amestecând nemilos rămăşiţele omeneşti. Pământul, vremea şi irigaţiile, căci cimitirul se află în mijlocul unui câmp arabil.

Deşi o mare parte a celor strămutaţi nu mai sunt demult printre noi, iar urmaşii au acum alte morminte, mai recente, de care să se îngrijească, totuşi, pe unele cruci pot fi desluşite câteva nume: Cristea Dincă, Petre Gruia, Dîrva M. Rada, Ilinca M. Bisă, Şerban Floarea, Cîrjaliu Alexandru etc. Identitatea acestor persoane şi tristeţea pierderii tuturor celorlalte ne-au făcut să căutăm ipoteze pe care să se poată construi o posibilă reîntoarcere a osemintelor la tradiţia şi respectul pe care le merită. Morţii nimănui devin ai noştri, iar responsabilitatea ritualică stă pe umerii conceptuali ai tuturor.

PRIMUL PAS Drept urmare, primul pas, propunerea pentru săvârşirea unei slujbe pentru odihna sufletelor tulburate, a găsit un ecou extrem de generos în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului. „Vom lua legătura cu un preot din apropiere şi acesta va oficia o slujbă pentru a readuce liniştea în acest spaţiu profanat. Şi, dacă este cazul, ajutăm cu tot ceea ce este necesar pentru că, respectându-ne trecutul şi tradiţiile, ne respectăm pe noi”, a declarat purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului, preot Eugen Tănăsescu.

AL DOILEA PAS Al doilea pas a apucat-o pe calea administrativă şi s-a întâlnit cu primarul Topraisarului, Stelian Gheorghe, care a declarat, în exclusivitate pentru „Telegraf“: „Mă gândesc demult să găsesc o soluţie pentru această situaţie atât de specială. Acum lucrăm la Planul Urbanistic General şi vom introduce cimitirul în evidenţa acestuia. Nu e nimic vândut, nu e nimic concesionat, noi nu percepem nicio taxă pentru locul acela care are peste 1.000 de metri pătraţi. Însă este complicat de luat o decizie, pentru că, totuşi, există nişte urmaşi care trebuie găsiţi pentru a-şi exprima dorinţele în ce priveşte destinaţia rămăşiţelor pământeşti ale rudelor. Eu însă sunt deschis la orice ipoteze de lucru mi se oferă şi doresc să demarez o campanie publică prin care toţi cei care au rude înmormântate în cimitirul de la Straja, să ia legătura cu Primăria Topraisar pentru a găsi împreună cea mai bună soluţie pentru a rezolva problema şi, în felul acesta, pentru a ne respecta trecutul, aşa cum merităm”.

AL TREILEA PAS Al treilea pas l-am făcut în direcţia literei legii. Şi, dacă vă întrebaţi ce spune legea, ea pare clară: „Dacă timp de 2 ani locurile concesionate NU sunt întreţinute, administratorii cimitirelor au dreptul să le confişte”. Dar dacă cea mai mare parte a cimitirului respectiv este părăsită de zeci de ani şi dacă doar câteva morminte mai pot fi identificate? Potrivit Legii nr. 102/2014, privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare (text publicat în M.O. al României, în vigoare de la 9 octombrie 2014 - n.r.), Cap. I - Dispoziții generale, Secțiunea a 4-a - Înființarea, închiderea, desființarea și redeschiderea cimitirelor, Art. 11, “Desființarea și schimbarea destinației unui cimitir se pot face numai după 30 de ani de la ultima înhumare și după strămutarea tuturor osemintelor, pentru motive temeinic justificate și cu avizul Secretariatului de Stat pentru Culte și al cultului respectiv. Desființarea cimitirelor înainte de acest termen se face cu avizul autorităților de sănătate publică județene”.

În cazul de faţă, cei 30 de ani au trecut demult pentru toţi cei îngropaţi acolo. Drept urmare, pentru ca mormintele să nu mai fie profanate, iar cei uitaţi sau părăsiţi să poată fi pomeniţi, soluţia ar fi un osuar comun. Există o formulă legală prin care osemintele se dezgroapă cu tot respectul, în prezenţa unui preot, a unui arheolog şi a unor specialişti din alte structuri ale statului, şi se reînhumează într-un osuar comun, aflat într-un cimitir funcţional. Nu este un demers uşor, căci arhivele sunt în mare parte pierdute, iar cei îngropaţi trebuie, pe cât posibil, identificaţi. Însă este posibil.

Şi poate, în acest fel, după buna tradiţie a moşilor, cei plecaţi îşi vor regăsi drumurile de lumină pe care să păşească, iar noi, cei rămaşi, ne vom împlini astfel menirea, una dintre cele mai importante moşteniri, aceea de a nu lăsa să se piardă o pagină de istorie a unei omeniri cu o singură vină: vatra comunităţii s-a aflat în drumul unui timp al construcţiei, imposibil de ştiut sau de prevăzut.