Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când aud de „Oscar pentru cel mai bun actor”, mă aştept să văd o interpretare histrionică de excepţie, care să acopere toate octavele artei interpretative, care să transmită mesajul regizoral sau de autor şi prin sentiment, prin trăire, şi nu doar prin textul învăţat pe de rost, care să mă facă să-l aplaud, la final, pe protagonist şi, de ce nu, să-mi doresc să revăd discursul său artistic şi să-l dau ca exemplu confraţilor într-ale meseriei. Nu asta s-a întâmplat în cazul „celui mai bun actor” ales la Oscarurile din acest an, Eddie Redmayne - Stephen Hawking în „The Theory of Everything“. După o jumătate de film în care prestează „călduţ”, cu un stil actoricesc sufocat de atributele exterioare care-l fac să dispară efectiv şi care ajung să enerveze - părul care-i acoperă jumătate de faţă şi ochelarii supradimensionaţi -, Eddie Redmayne devine întruchiparea vie a acestei boli necruţătoare, scleroza laterală amiotrofică. Ce legătură are însă actoria cu asta? Da, după o muncă de documentare în echipă, Eddie a reuşit să simuleze toate semnele exterioare ale bolii. După ce „joci” boala timp de cinci, zece, cincisprezece minute, ce-ţi mai rămâne de făcut? Păi nimic, din câte am văzut în film, iar pentru asta nu poţi să oferi Oscarul pentru cea mai bună interpretare masculină indiferent de miza „politically correct” pusă în joc. Pur şi simplu o ruşine pe obrazul celei de-a şaptea arte! Nişte picioare ţinute strâmb, un fir de salivă cursă pe bărbie şi nişte gâfâieli morbide nu-ţi pot aduce un Oscar pentru cel mai bun actor! Pur şi simplu nu este corect! Este doar „politically correct” şi-mi pare rău pentru asta.

UN MIC URIAŞ GENIAL Cu totul altfel stau lucrurile în ce-l priveşte pe marele nedreptăţit al ediţiei din acest an, Steve Carell, care îl joacă pe John Du Pont în „Foxcatcher“ şi care a fost nominalizat la „Cel mai bun actor”. Pentru cine nu l-a luat niciodată în serios, ba chiar dimpotrivă, el devine, odată cu acest rol, o revelaţie. Steve ne prezintă un personaj foarte bine gândit şi impecabil conturat, perfect ţinut sub control şi disciplinat, cu tarele familiale la vedere, jalonându-i izbucnirile, justificându-şi până şi cel mai mic gest în spaţiul istoriei familiei care i-a pus pe umeri o pereche de aripi prea grele pentru el. Dacă strămoşii săi trăgeau cu tunurile imense, fabricate chiar de ei, în mijlocul războiului, John Du Pont, urmaşul pervertit al acestei strălucitoare familii, megaloman, exagerat, obsesiv şi pervers, nu poate decât să adauge o mitralieră pe un tab, pe peluza din faţa casei. Neputinţa şi încercările disperate ale acestui vlăstar ciudat al uneia dintre cele mai bogate familii din SUA de a se ridica la înălţimea pretenţiilor şi realizărilor acesteia sunt iscusit redate prin raportările desuete la trecutul glorios şi prin ruperile de ritm, comportamentale şi verbale, ale cotidianului actoricesc. Acel „ceva” în neregulă care rupe ritmul te ţine angrenat, până la finalul filmului (un final fabulos, aş adăuga), într-o cercetare/căutare a sensului acţiunilor acestui personaj, al „firului roşu” al caracterului. Cu alte cuvinte, te duce cu el până la capăt, fără să poţi bănui ce se va întâmpla. Aplauze merită şi regizorul care reuşeşte să „răstoarne situaţia” în cele mai banale conjuncturi, luându-te complet prin surprindere şi încălcând astfel clişeele cinematografice. O temă predilectă, caii, este pusă în legătură cu exponenta filonului nobil al familiei, mama lui John (Vanessa Redgrave). Animalele nobile, care valorează multe milioane de dolari, şi ultima nobilă rămasă din viaţă sunt un reper important pentru personaj, care vorbeşte despre valorile nobilimii, dar care nu se poate înălţa efectiv la nivelul lor. Una dintre scenele senzaţionale ale filmului şi care ar putea rămâne în istoria cinematografiei ca imagine-totem este cea în care, după moartea mamei sale, micuţul John eliberează superbele animale. El stă cu spatele la cameră, în contre-jour, o siluetă mică, rotundă, încercând, cu mâinile ridicate ca nişte aripi, într-un zbor frânt, să gonească adevăraţii nobili pur sânge, cei care nu trebuie să facă nimic pentru a-şi demonstra originea, nişte cai imenşi, prinşi de regizor într-o dinamică superbă, emoţionantă, graţioasă şi de forţă totodată, semnificând ruperea totală a personajului de trecut. Magistral!