“Am fost protagonistul unui eveniment incredibil: am avut o conversaţie telefonică emoţionantă cu o bătrână condamnată la traiul într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii ei. La început, am crezut că viaţa grea i-a afectat discernământul şi că s-ar putea să fi inventat o poveste incredibilă al cărei personaj central era chiar ea. Nu era aşa, aveam un interlocutor remarcabil la capătul celălalt al firului, o persoană cultă, modestă, afectată de o boală incurabilă şi care nu voia să creadă că în ţara asta nu mai există nimeni care să-i facă dreptate. Pe scurt, femeia, care de curând a împlinit o vârstă respectabilă, a fost victima unui “veritabil furt al secolului”, aproape toţi banii pe care un asigurător de sănătate din străinătate îi depusese pe numele ei fiindu-i sustraşi în anii ‘70 de statul român.

Vă daţi seama câţi ani au trecut de când femeia care s-a zbătut prin toate tribunalele şi curţile de apel, inclusiv la CEDO, să-şi redobândească acea adevărată avere, pentru că era vorba de 800.000 de mărci germane. Probabil că aţi vrea să auziţi o poveste cu happy-end şi să vă spun că a şi reuşit. Nici vorbă, doar 1.200 de euro au fost toţi banii pe care statul român din zilele noastre a reuşit să îi restituie după interminabile procese.

Altceva este impresionant. Cei de dinainte şi când furau o făceau cu o demnitate suspectă. În toată drama femeii ar fi loc şi pentru o urmă de umor involuntar, pentru că i-au fost lăsaţi în conturi 50.000 de mărci. S-a considerat că i-ar ajunge pentru tratament şi supravieţuire, ştiţi dumneavoastră cum făceau comuniştii şi cu casele: dacă era spaţiu excedentar îţi mai băgau pe cineva peste tine, că era prea mult să te lăfăi singur în ditamai vila, sau ţi-o naţionalizau, dar cu blândeţe, te şi „despăgubeau”. Uneori declarai că donezi tu casa statului pentru că tot te muţi definitiv la o rudă din străinătate. Cunoaşteţi povestea caselor preluate „cu titlu” şi „fără titlu” şi isteria legislativă pe care au alimentat-o până în zilele noastre.

Ceea ce se întâmplă însă în zilele noastre este fără precedent. Este ca şi cum un mutant ar fi modificat, peste timp, în spiritul clientelei politice a guvernanţilor de azi, politica şi aşa aberantă a fostului partid-stat comunist, în strategia „perfectă” a furtului total, fără perdea şi fără menajamente. Astăzi se fură tot, la scară largă: pensiile bătrânilor, indemnizaţiile şomerilor, fondurile pentru sănătate, salariile profesorilor. Dacă ne-am apuca toţi de procese şi tot nu ne-ar ajunge o viaţă de om să o scoatem la capăt în căutarea dreptăţii. Mă întreb dacă mai are rost să sperăm, dacă mai există undeva, în fiecare dintre noi, măcar o urmă de credinţă în triumful dreptăţii. Răspunsul meu este că ar trebui să ne mobilizăm, să nu mai trecem indiferenţi pe lângă necazurile semenilor noştri şi să nu renunţăm în a ne simţi solidari unii cu alţii. Am început cu povestea unei femei care nu renunţă, deşi oricare altul dintre noi ar fi abandonat demult lupta cu birocraţia. Este un exemplu că trebuie să ne motiveze ceva, să putem continua. Eu unul am promis că voi prelua o parte din lupta femeii şi că voi duce mesajul ei mai departe, la toate comisiile parlamentare care pot zdruncina prejudecata că aici nu se face nimic: la abuzuri, la drepturile omului, la egalitate de şanse, la comisia jurdică.”

Senatorul PSD Nicolae MOGA