Disperaţi să nu-şi piardă locurile călduţe din Parlament, politicienii orăcăie precum broaştele de pe malul bălţilor. Asistăm la un concert pe cinste. Cei mai mulţi sînt nepregătiţi. Nu au venit nici măcar cu partitura învăţată în urmă cu patru ani, la alegerile trecute! Contează cine ţipă cel mai tare! Sînt politicieni care îşi fac campanie cu gura plină. Aştia, de cînd îi ştiu, sînt tot timpul în pauză de masă. Alţii au rămas în faza vocalizelor. Sînt luaţi în calcul doar indivizii care fac gargara cea mai zgomotoasă. Mimează că se spală pe dinţi ca să poată face o gargară prelungită în faţa opiniei publice. Este, să recunoaştem, un spectacol dezagreabil. Ţara întreagă e tot un ţipăt de la un capăt la altul! Iese în evidenţă cel care zice cel mai tare… Care e tematica? Evident, minciuna gogonată. Cînd e spusă şoptit şi suav la ureche, nu are valoare propagandistică. De aceea, este luat în calcul cel care zice cel mai tare bazaconiile sale electorale. Programe coerente? Aiurea. Candidatul le zice tare şi la grămadă. Scopul e să nu se înţeleagă nimic. Să se producă o confuzie generală. Ca pe stadioane, după fumigene. Sînt destui cei care detestă uninominalul, afirmînd că le este dor de vocea baritonală a partidului. Sînt candidaţi care imită piţigoiul. Nişte neajutoraţi. Alte şanse ar fi avut dumnealor cu partidul pe post de bariton. Aşa, însă, la nevoie, trebuie să se strofoace ca să scoată pe gură copia palidă a unui tunet. În urmă cu patru ani, partidele ne spărgeau timpanele. Se înfiinţase şi un cor al Alianţei DA. Ăia, dacă vă amintiţi, ţipau toţi la fel de tare. Uneori, ca din gură de şarpe. Existau, chiar şi atunci, cînd ne apropiasem de perfecţiunea demagogiei, unele inconveniente. E drept, le ziceau toţi aliaţii tare, dar pe texte diferite. Nu am mai văzut nicăieri o astfel de alianţă în care fiecare să ţipe pe limba şi în legea lui! Din această cauză, la noi, alegătorul suferă de otită. De cînd cu democraţia lui peşte prăjit sau a oierului ajuns voievod, nu mai avem pic de linişte. E drept, sîntem în plină campanie electorală. Cine zice cel mai tare ăla este! Sînt politicieni care îşi caută bătăturile cu lupa. Ca să pozeze în dizidenţi, au nevoie de o dovadă palpabilă şi dureroasă. Pentru o cauză atît de nobilă, te invită sau te provoacă să-i calci pe bătătură. În felul acesta, ţipătul lor e natural. Sînt politicieni care, prin astfel de artificii golăneşti, se străduiesc să imite strigătul de disperare al amărăştenilor, atenţie, ca să pară cît mai convingători. Nu au discurs, dar au voce. Nu au programe sau obiective clare, dar posedă timbru vocal. Poate timbru sec. Cei mai antrenaţi în această direcţie sînt politicienii care s-au învăţat să se răstească la oamenii simpli. Ei ţipă la cetăţean chiar şi atunci cînd, obligaţi de împrejurări, sînt nevoiţi să-i dea de pomană. Îi auzi ţipînd: ”Ia, bre, de aici o pîine că-ţi dau cu ea în cap”. Cine zice cel mai tare e măgarul din poveste. Aud că politicienii sînt disperaţi că s-au interzis pomenile electorale. Îi auzi cum exclamă indignaţi: ”Băi, vericule, nu te lasă cenzura asta să faci un bine celui de lîngă tine!” Oare de ce nu sînt politicienii la fel de darnici şi după alegeri?