Mi-am adus aminte de acest concept cultural naţionalist, de pe vremea socialismului, în timp ce priveam secvenţe diverse de la manifestările electorale ce se petrec prin sate sau la oraşe, în unele pieţe publice. S-ar putea ca unii dintre cititorii mai tineri ai Telegrafului să nici nu aibă habar despre ce scriu eu aici.

Pe vremea lui Ceauşescu, ideologii de serviciu ai Partidului Comunist inventaseră acest concept cu scopul propagandistic de a întreţine o aşa zisă stare euforică în rîndul „maselor muncitoare”. Membrii tuturor uniunilor de creaţie, fie că era vorba de scriitori sau pictori, să zicem, erau obligaţi să proslăvească România, „măreţia socialismului” şi fericirea de a fi român. Deasupra tuturor, „partidul unic” personifica încununarea idealurilor româneşti şi reprezenta „apogeul” unei istorii glorioase. Nu mai vorbesc de chinurile la care erau supuşi gazetarii, obligaţi să scrie în faimoasa „limbă de lemn” a ideologiei „de partid şi de stat”. Sigur că lucrurile s-au schimbat ca de la pămînt la cer, ar fi nedrept să n-o recunosc, dar atunci cînd se apropie alegerile am sentimentul că revăd aceleaşi personaje, travestite în hainele democraţiei şi vorbind un limbaj care nu şi-a schimbat topica frazei sau epitetele, ci doar substantivele! În fond, că tot veni vorba, americanizarea României, de care se discută insistent, a început prin limbaj şi metode de campanie electorală. Deocamdată, lipsesc doar majoretele… Asta e tot un fel de „Cîntarea României”, dar întoarsă pe dos sau adusă de dincolo de cortina de fier.

O serioasă explicaţie sociologică a acestei atmosfere festiviste, cu care ne confruntăm o dată la patru ani, este chiar faptul că, spre deosebire de un videoclip electoral difuzat pe un post de televiziune, care poate costa între 20.000 şi 30.000 de euro, dacă pui la socoteală şi preţul spaţiului publicitar, pentru oricare candidat este mai rentabil să împartă electoratului mititei, bere, şepci sau tricouri, împreună cu promisiunile de rigoare. Aşa se face că am privit mitinguri electorale la care mulţimile se albăstresc, se fac portocalii sau galbene, pe rînd, dar în aceeaşi zi! Ţăranii săraci sau pensionarii de la oraşe frecventează cel mai des asemenea întîlniri, la care numai micii şi berea nu-şi schimbă culoarea… Am văzut o fază antologică la un post de televiziune: doi bătrîni stăteau la coadă, pentru nişte pomeni electorale, dar erau îmbrăcaţi cu tricouri diferite. Se vedea că tricourile sînt mai vechi, iar ei se aflau acolo pentru mîncare, în primul rînd. Pe unul scria „Traian Băsescu Preşedinte” şi pe celălalt „Adrian Năstase Preşedinte”. Fără comentarii!

În schimb, a mai apărut o problemă care nu exista înaintea adoptării votului uninominal. Am auzit unele declaraţii care sunau aşa: „de ce să mai votez cu cineva, cînd, a doua zi, candidatul meu se aliază în Parlament cu cel pe care nu l-aş fi votat niciodată?!” Într-adevăr, votul uninominal, ar putea legitima migraţia politică, dacă se pleacă de la ideea că a fost votat omul, nu partidul… Toată lumea dă vina pe felul în care a fost concepută legea, fără ca nimeni să poată răspunde cum va arăta „paradisul legislativ” peste patru ani. Oricum, un lucru este cert: „Cîntarea României” de astăzi, care apare la fiecare ciclu electoral, este mai spectaculoasă decît cea de pe vremuri, pentru că acum sîntem nişte oameni liberi, într-o ţară liberă.

Putem să ne facem oricîte iluzii politice dorim, iar candidaţii uninominali sînt conştienţi că „fiecare pasăre pe limba ei piere”. Singurul amănunt oarecum neplăcut este spectacolul care se petrece cu ocazia acestor pomeni electorale, în care sărăcia şi balcanismul îşi dau mîna, într-o atmosferă discret asemănătoare cu unele momente din „epoca de aur”.

Mă întreb, totuşi, de ce nu avem o viziune istorică mai „adîncă”? De ce să ne întoarcem cu doar trei-patru decenii în urmă, cînd ne putem aminti cum era pe vremea lui Caragiale, de pildă. Atunci, ca şi acum, exista un cetăţean turmentat de atîtea culori politice şi pomeni electorale, care se întreba cu cine să voteze. Pentru că şi atunci, ca şi acum, doar micii şi berea aveau culorile neschimbate.