Pe Daniel Stoica, prim-solist al Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ (din septembrie 2004), publicul meloman îl ştie de pe scena constănţeană, unde se face, de fiecare dată, remarcat, prin calităţile sale vocale deosebite. Tenorul a avut roluri în opere ca „Tosca“, de Puccini (Mario Cavaradossi), „Cavalleria rusticana“, de Mascagni (Turridu) sau „Trubadurul“, de Verdi (Manrico).

Artistul a absolvit, în 1994, Facultatea de Teologie Ordotoxă, secţia Pastorală, din cadrul Universităţii Bucureşti. Atras de magia cîntecului, Daniel Stoica a decis să se dedice muzicii, iar în 2001 devine licenţiat al Facultăţii de interpretare muzicală, secţia canto, la clasa profesoarei Eugenia Moldoveanu. A participat la numeroase cursuri de masterclass, în Statele Unite ale Americii, Ungaria, dar şi în ţară, unde a beneficiat de îndrumarea unor maeştri ai artei lirice: Ionel Pantea, Mariana Nicolesco, Licia Albanese, Vahan Khanzandian, Carmela Altamura şi Renato Bruson. Laureat al unor concursuri de canto, tenorul Daniel Stoica se remarcă interpretînd roluri din opere ale compozitorilor: G. Puccini, V. Bellini, G. Donizetti, P. Mascagni, G. Bizet, G. Verdi. În 2001, în urma unui casting, regizorul Franco Zeffirelli l-a ales pe tenorul Daniel Stoica să facă parte din distribuţia filmului „Callas Forever“.

Reporter: Sînteţi dublu licenţiat, al Facultăţii de Teologie ortodoxă şi al Facultăţii de interpretare muzicală, secţia canto. Cum s-a produs trecerea de la Teologie pastorală la canto?

Daniel Stoica: În Al Doilea Război Mondial, bunicul meu din partea mamei era un om căruia îi plăcea viaţă. Ca orice om în război, unde exista frica morţii, s-a temut pentru viaţa lui. Atunci a luat hotărîrea să meargă la biserică şi i-a spus preotului: „Părinte, roagă-te pentru mine să scap cu viaţă şi să mă întorc la familie şi promit să mă întorc către credinţă“. Şi acest lucru s-a întîmplat, pentru că de copii ne-a dus, ca nepoţi, la biserică, iar eu ştiam Sfînta Liturghie pe de rost, din clasa a V-a. După liceu, m-am înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă, unde l-am avut ca diriginte pe Înaltpreasfinţitul Teodosie. Dragostea de cînt a apărut de copil, cîntînd la biserică, apoi în facultate. Am atras şi atenţia profesorilor, din punct de vedere vocal, fără să îmi propun acest lucru. Iar apoi, în 1996, am decis să mă înscriu la Conservatorul din Bucureşti, pe care l-am terminat în 2001, la clasa maestrei Eugenia Moldoveanu, o femeie extraordinară, căreia îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat.

Rep.: Vă gîndiţi să reluaţi, la un moment dat, drumul preoţiei?

D.S.: Preoţia este o misiune, nu este o simplă meserie. Dacă Dumnezeu îmi va da puterea, poate, mai tîrziu, voi merge şi pe această cale.

Rep.: Nu e o regulă, dar, adesea, soliştilor de operă le place să cînte şi în strană. Obişnuiţi să mergeţi la biserică de marile sărbători?

D.S.: Merg la biserică aproape în fiecare dumincă, la „Sfîntul Mina“. Şi cinci minute dacă ascult din Sfînta Liturghie, mă simt bine. Iubesc muzica corală bisericească. Cu toţii avem nevoie de hrană spirituală şi de linişte interioară.

Rep.: Vă mai amintiţi de primul rol pe care l-aţi interpretat?

D.S.: Sigur că da. Pentru examenul de licenţă am pregătit „Boema“. Primul meu rol a fost poetul Rodolfo. Îmi place foarte mult Puccini, în acest curent veridic mă regăsesc. Dacă în „Boema“ eram poetul Rodolfo, în „Tosca“ fac rolul pictorului Mario Cavaradossi. Am terminat alături de Madeleine Pascu, Ionuţ Pascu, avînd ca regizor pe regretatul maestrul Hero Lupescu.

Rep.: Timpul a trecut şi aţi evoluat în alte roluri. Ce provocări există în acest moment?

D.S.: Un rol îl pregăteşte pe celălalt. E nevoie de antrenament. Cîntul este un sport de performanţă. Totul se face treptat.

Rep.: În momentul de faţă, care este rolul de care sînteţi ataşat cel mai mult?

D.S.: Rolurile din „Tosca“, de Puccini, „Cavaleria Rusticana“, de Mascagni, „Lucia di Lammermoor“, de Donizetti. Sînt multe roluri pe care le îndrăgesc.

Rep.: Ce planuri aveţi, ca artist, în perioada următoare?

D.S. : Îmi doresc, în perspectivă, să fac „Paiaţe“, „Madama Buterrfly“, de Puccini. Mi-aş dori să fac „Turandot“, un rol pe care îl iubesc enorm. Este o operă superbă, care, din păcate, necesită o mare desfăşurare de forţe.

Rep.: Ce experienţă din viaţa dvs. profesională v-a marcat cel mai mult?

D.S. : Întîlnirea cu Franco Zeffirelli. Eram copil şi auzisem de „Iisus din Nazaret“ al lui Zeffirelli. Se vede că este un om de calitate. Reuşeşte să scoată din tine acea stare care te face să nu realizezi nimic mecanic. Este un colos. A fost o experienţă unică şi care m-a marcat. Am interpretat rolul unui tenor (n.r. în filmul „Callas Forever“, regizat de Franco Zeffirelli), prietenul Mariei Callas, care căuta să o aducă în scenă pe Maria Callas. De asemenea, în America, am avut ocazia să studiez cu un tenor de origine armeană, care a stat, timp de zece stagiuni, la Opera Metropolitan din New York, Vahan Khanzandian. Mereu trebuie să înveţi, să acumulezi şi astfel ai parte şi de experienţe interesante. Toată viaţa trebuie să te perfecţionezi. Dacă, în calitate de om şi mai ales ca artist, ajungi la plafonare, te ştergi. Trebuie să existe speranţă şi un optimism. Cunoaşterea îţi deschide un alt orizont.

Rep.: Cum este viaţa de zi cu zi a lui Daniel Stoica?

D.S.: Ca a oricărui om simplu. Există viaţa de familie, iar meseria aceasta o fac din plăcere, este ca un hobby. Pentru mine, a cînta este ca şi aerul pe care îl respir. În ceea ce priveşte repetiţiile, fiecărui rol trebuie să îi acorzi un anumit timp. Pentru fiecare dintre roluri este nevoie de antrenament fizic şi psihic. Daniel Stoica este un om simplu, care ştie să se bucure, dar şi să plîngă.