Criza financiară încetineşte ieşirea de pe scena a uneia dintre meseriile pe cale de dispariţie în oraşul nostru, cizmăria. În Constanţa sunt câteva zeci de ateliere de cizmărie care au înregistrat în ultima perioadă o creştere a activităţii. “Pe lângă clienţii noştri fideli, avem un număr în creştere de clienţi noi, de toate vârstele. Se vede că lumea nu mai are bani. Şi acum e vară, dar la toamnă, când lumea n-o să mai poarte papuci şi sandale, nu o să ne vedem capul de treabă”, a spus Elena. Mulţi preferă să dea câteva zeci de lei pe o reparaţie, decât să-şi cumpere o pereche nouă de pantofi. “La noi o talpă e 15 lei şi un flec e şase lei, iar o pereche de pantofi noi e 300 de lei, normal că lumea ne trece pragul”, a spus şi Constantin Stanciu. Atelierul acestuia e într-o cămăruţă din spatele unui magazin cu hrană pentru animale. Dintre maldărele de pantofi aduşi la reparat, cizmarul povesteşte că au fost şi vremuri mai bune, dar nici acum nu se moare de foame cu meseria lui. “Era mai bine înainte, dar nici acum nu te poţi plânge. Nu te îmbogăţeşti, dar câştigi cât să te descurci ”, a mai spus Stanciu. Clienţii lui majoritari sunt pensionarii, categorie socială lovită în plin de politica economică actuală. “Cei mai mulţi care vin la mine sunt pensionari. Am unii bătrâni care spun că au pantofi de 30 de ani. Însă mai vin şi alţii, în special doamne care schimbă flecurile de două ori pe lună”, a mai adăugat cizmarul. În afară de reparaţii, unele dintre atelierele de cizmărie fac şi pantofi la comandă. Potrivit unui meşter cizmar, la acestea apelează oamenii mai înstăriţi care preferă pantofi de calitate, cu preţuri mai mici. “Noi avem în permanenţă clienţi, pentru că lumea ştie că facem marfă de calitate la preţuri rezonabile”, spune Petre, privind cu mândrie prin vitrina care dă într-o stradă cu vad. Majoritatea cizmăriilor sunt, însă, mici ateliere de reparaţii, cu clienţi vechi, persoane la vârsta a treia, care nu-şi permit să cumpere o pereche nouă de pantofi. “Merg la acelaşi cizmar de zece ani. Eu am o pensie de 400 de lei şi soţul paralizat, nu îmi permit ceva nou”, zice o doamnă în vârstă, indicând spre pantofii jerpeliţi pe care-i purta. Alţi bătrâni nu au bani nici să-şi plătească facturile, conceptul de încălţăminte nouă fiindu-le străin. “Eu am pensie mică aşa că merg lunar pe la Casa de Ajutor Recipoc pentru bani cu care să-mi plătesc dările, iar pe drum trec şi pe la cizmărie. Sunt client vechi, iar omul nu-mi cere mult, e pensionar şi el şi mă înţelege”, a spus Adrian Gheorghe.