Câinele a fugit de mult din cameră, cu ochii în lacrimi. Un greier face o ultimă săritură și își rupe picioarele în parchet, după care moare cu o privire nedumerită pe față. Două molii pierd altitudine și se lovesc sec de monitor. Moarte și ele. Un pescăruș se uită tâmp la sângele care îi țâșnește din urechi și se întreaba probabil de ce naibii s-a așezat pe balustrada balconului meu. Vecinii de la etajul trei fug speriați din bloc, urlând „Holocaust 2.0, salvați-vă!“. Americanii se pregătesc să îmi invadeze apartamentul, fiind convinși că am arme chimice. Și totuși... bzzzzzzz... țânțarii zboară în liniște și mă vânează fără milă, ba chiar pot să jur că unul îmi șoptește în ureche - „Fă plângere la OPC, fraiere“. Sunt mai vicioși decât turiștii care îți fură locurile de parcare și decât poliția politică din România. Pe balcon am pus două spirale, pe al căror ambalaj scrie că oferă șase ore de protecție împotriva țânțarilor, în spații deschise precum terase, stadioane și aeroporturi. În cameră, lângă geamuri, am două aparate cu rezervă lichidă, care funcționează 12 ore pe zi. Pentru back-up, alte două prize găzduiesc două aparate anti-țânțari cu pastile laminate, care s-ar încălzi uniform și ar avea o acțiune mult mai eficientă. Ei bine, dragă Johnson & Johnson - A Family Company, Aroxol și Baygon, nu știu ce țânțari anemici crescuți în eprubetă folosiți voi la teste, dar produsele voastre n-au nicio șansă (niciuna!) în fața mutanților care ne sug sângele de vreo trei veri încoace. Mai degrabă o să fie oprită epidemia de Ebola, decât invazia de țânțari modificați genetic din unele cartiere constănțene. Dacă plasele și statul cu geamurile închise nu sunt posibile, pregătiți-vă să vă umpleți palmele de sânge. La propriu. Altceva nu funcționează.