Nu că ar duce lipsă generația Facebook de teme pe care să improvizeze aberant într-o duminică de noiembrie, dar moartea comandantului suprem Fidel Castro a servit drept catalizator pentru prostie. S-au trezit micii comuniști, cărora le plac subvențiile de stat, Primele Case și legile care impun cote obligatorii de produse românești în supermarketuri, să-l numească patriot și erou pe Fidel. Păi înseamnă că n-ar fi împotriva și celorlalte practici ale regimului de la Havana - plutoane de execuție, sărăcie impusă de la centru, înghețare în timp a unui stat, securitate a la Românica pre-'89 etc. Desigur, un regim marca Fidel ar vâna intelectualii, ca pe vremea lui nea Nicu, să-i bage la canal, la mină, la închisoare; deci lăudătorii lui Castro n-ar fi în pericol, având în vedere IQ-ul subunitar. Probabil că s-ar integra perfect în aparatul de stat, ca agenți de opresie. Ei spun că, vezi Doamne, Fidel își iubea țara. Păi și Hitler își iubea țara. Și Stalin dădea pe afară de dragoste pentru mama Rusie. I-a oprit asta pe amândoi să omoare câteva milioane de oameni? Nope. Dar n-ai cu cine vorbi. Sunt unii ferm convinși că însuși conceptul de card de fidelitate, care te răsplătește pentru diverse chestii, vine de la Fidel. Cam asta a „logica“. Cardul ăsta e mișto, deci și dictatorul era mișto. Luați niște Xanax, băieți. Și uitați-vă și la poză, poate vă treziți din somnul comunist indus de prea mult timp liber și de minți odihnite/atrofiate.