Factura era mai lungă decât de obicei, dar asta nu-i frânase elanul lui nea Puiu. De data asta era hotărât să-și învingă nepăsarea românească și să-și bată măr mentalitatea de consumator-victimă care înghite și tace. Vroia să citească factura! TOATĂ factura! Să vadă, odată pentru totdeauna, ce plătește, căci era ferm convins că nu consuma curent electric de 350 lei pe lună. Hai să vedem - consum energie 200 lei! Ha, știam eu! Ce mai avem aici? TVA de 24%, mulțumește-i lui Ialomițianu, certificat verde (ce Doamne iartă-mă-i asta?) pentru că îți place să iei țeapă, taxă de 5 lei pentru că stai în România și nu-i OK să te obișnuiești cu binele, încă 1,5 lei comision de administrare a facturii și 2 lei pentru că ești un retrograd care nu acceptă factură electronică și insistă să țină în viață Poșta Română. Apoi vin liniile cu steluțe. Steluțe verzi, ca certificatele pe care nu le înțeleg, își spuse nea Puiu. 10 lei taxă pentru Biserică și 1,6 lei impozitul pe care Biserica nu-l plătește și trebuie acoperit de un fraier. Ce caută Biserica pe factura la curent? Simplu. Te rogi de fiecare dată înainte să deschizi plicul ca factura să fie mică. Alți trei lei merg la fondul de bere al tehnicienilor care întârzie tot timpul trei ore atunci când cade curentul în tot cartierul. Trebuie să se hidrateze oamenii, corect? Iar ultimul leu merge către Fondul Național „Simona Halep“. Când strângem 100.000 lei, putem să mituim arbitrul și poate câștigă și ea un meci.