I love ANAF. Primesc, deunăzi, un plic. În sensul că trebuie să mergi tu la poștă să-l iei. În plic, clasica decizie de impunere, cum că ai de plătit X lei pentru Y venituri realizate în anul anterior. Niciodată nu-i cu minus. Tot timpul ești chemat să cotizezi. Îmi atrage atenție suma, care seamănă izbitor cu cea achitată deja pentru veniturile din 2014. Caut chitanța și, ce să vezi, chiar e la fel, de la prima cifră la ultima de după virgulă. Mă uit mai atent pe foaie și - surpriză! - e decizie datată din octombrie 2015, care vizează veniturile din 2014. Mă gândesc să îi anunț că au greșit, dar îmi trece repede. Și, oricum, peste nici patru zile, vine iar foiță de la poștă. Fiscul a trimis un alt plic. Merg, îl iau, îl deschid și, ce să vezi, aceeași sumă - X, pentru același venituri - Y, din același an - 2014. Înțeleg că ANAF trăiește oarecum în trecut (cică mai folosesc faxuri și dischete la PC), dar chiar în halul ăsta? Zici că-i Ziua Cârtiței sau, mai bine zis, Anul Cârtiței. În fine, foaia ajunge la coș. Peste alte câteva zile, iar e ceva în cutia poștală. Nu mă mai deranjez. Aștept ca un dinozaur din Jurasicul administrației publice să-mi aducă plicul la ușa casei. Sau poate vine Dr. Strange și scoate instituția din bucla asta temporală.