Din boxele ieftine se aude o muzică androgină, fără mamă, fără tată, care place acum maselor. Agitația îți dă senzația că ești în viață, că lumea se mișcă - banalități d-astea senzoriale. Oamenii roiesc pe lângă pompe, sclavii în uniformă te-ntreabă cât să pună. Unii șterg parbrize și se întreabă cât din schimbul de 8 - 12 ore o fi rămas. Înăuntru - Europa de Vest, frate! Produse lucioase, de import, ciocolățele și ape cu arome, sucuri extraterestre la 6 lei doza, cărți de consum industrial gen „Codul lui Da Vinci“, sendvișuri și cafele la suprapreț și multă cocălărime; căci a ajuns statul la benzinărie la fel de cool ca statul la McCoadă. Nu contează ce iei, contează că ai luat de-acolo. Un lucru e (relativ) constant în această scenă - prețul afișat la pompă, care-i cam la fel de ceva timp, în ciuda tuturor trendurilor naționale și internaționale. Motivele? Aceleași, ca-ntotdeauna - taxele cântăresc greu în prețul final și, în plus, e cerere. Tot timpul e cerere. Și-acum, zoom out, cu scuzele de rigoare pentru această introducere lungă și ușor exagerată (SAU NU?!?) - marii producători de petrol ai lumii, parte a OPEC, încearcă din răsputeri să oprească SCĂDEREA prețului petrolului. În caz că ai uitat, un baril de țiței costa 100 dolari la mijlocul lui 2014. Vineri, prețul era de circa 45 dolari/baril. Iar cei 14 membri ai OPEC, care produc O TREIME din petrolul mondial, pierd acum între 300 milioane și 500 milioane dolari pe zi, din cauza prețurilor scăzute. În România, însă, petroliștii sunt pe plus și nimănui nu-i pasă.