Nu-s sigur singurul care-i de părere că vesticii ăștia pierduți în spațiu și înțepeniți de atâta bunăstare n-au înțeles încă ce și cum. Eu am stat un an și ceva în Germania, într-o perioadă în care, dacă spuneam cuiva că sunt român, „gluma“ standard era „he he, să-mi păzesc portofelul“; iar la TV se prezenta salutul românesc, cel cu mâna întinsă după pomană. Și toată Europa se plângea că românii, polonezii și restul est-europenilor fură joburi. Pentru că, nu-i așa, dacă un român cu patru clase, care știe doar „Hey how are you“ sau „Ja bitte“, vine la tine în țară și, fără pile, fără nimic, își găsește un loc de muncă, e vina lui. Clar. Acum aud că teroristul din Berlin era un refugiat, un personaj d-ăla de apare în pozele premiate în topul National Geographic / Time Magazine, de trezește simpatia și empatia plebei hipsterești de pe Facebook. Vai, drepturile omului. Vai, să fim „humane“. Vai, să fim buni și oameni, căci și D-zeu și Allahu Akbaru propovăduiesc dragoste. Lăsați refugiații să vină la mine. Și că personajul aștepta cumințel azil în Germania, adică masă, casă, ajutor social. Și nici măcar nu ștergea parbrize pe la semafoare. Nu era gunoier. Nu hămălea prin vreun port. Nu livra pizza. Și posibil că tot un tânăr care-a fugit de sărăcia din România și mătură străzile din jurul târgului berlinez de Crăciun e privit cu mai multă ură. Și n-a intrat forțat în țară. N-a venit în container. A mers 3 - 4 zile cu autocarul și a fost întors pe dos la graniță. Cu vize, cu tot tacâmul. Dacă cerea azil, era făcut pachet și trimis înapoi în Las Fierbinți. Deci, frohe weihnachten, băieți. Și, vorba imamului Ali Ibn Abi Talib, „inamicul nostru nu e nici evreul, nici creștinul, ci propria ignoranță“.