Beta XX se învârtea nervos prin cabină. Nu găsea soluții. Fusese trimis să curețe Terra de paraziți, dar, în toate simulările rulate în ultimele trei ore, nu reușea să aibă o rată de succes de 100% a exterminării în masă. 99,8% fusese cea mai bună încercare, dar nu era suficient. Cei 0,2% rămași s-ar fi înmulțit ca iepurii, în cei 478 de ani pământeni care ar fi trecut până la sosirea utilajelor de remodelare planetară. Iar el singur, în ciuda tehnologiilor avansate de care dispunea, nu îi putea omorî. Oamenii ăștia, situați în partea de sud-est a continentului Europa, în ceea ce ei numeau statul România, erau imuni la orice atac biologic. Și nici cu arme de distrugere în masă nu avea voie să lucreze, din cauza unui decret dat recent de hipioții ăia penibili din Consiliul Suprem Intergalactic. „Stricăciuni prea mari ale mediului înconjurător“, spuneau retrograzii. Era convins că o eșueze și că o să fie retrogradat din funcție. Când, deodată, văzu o aglomerare uriașă de români, în jurul unui mic sicriu. Computerul de bord o luă razna - 20.000, 25.000, 30.000 și tot așa, până la 140.000. Și nu se oprea. Ce era în sicriu? Scană și descoperi cu stupoare că erau niște bucăți de plastic. Moaștele Sfintei Parascoaba, ha! Proști mai sunt. Cum aduc mai mulți? Computerul sugeră teleportarea unei oale cu 2.000.000 de sarmale și a unui grătar cu 1.000.000 de mici. Zis și făcut. Pe seară, întreaga populație a României se strânsese în curtea bisericii, iar Beta XX nu ezită. Racheta fotonică cădea în liniște prin vidul spațiului cosmic, motoarele sale arzând liniștitor, în culori calde și plăcute. Compromitere suprafață - 0,00001%, confirmă inteligența artificială a navei, iar Beta XX zâmbi, în timp ce-și pregătea nava pentru lungul drum spre casă. Moaște și sarmale, ha, fu ultimul său gând, înaintea de a intra în hyper-somn.​