Iar e Cannes. Iar vorbește toată lumea despre croazetă, fără să știe exact ce înseamnă. O fi de la creuzet, că-s multe filme îngrămădite într-un recipient mic. Și, evident, iar sunt românii noștri acolo, pregătiți să smulgă lacrimile bogătanilor răsfățați cu „filme“ despre exorcizări, țărani care beau Săniuță și se omoară cu șipcile din gard, curve tinere care fac avort și e nașpa, cerșetori care fură și n-au de ales când vine vorba de cariera profesională și frați și surori care o dau în incest din prea multă plictiseală hipsterească. Și-au șanse mari să și câștige filmele astea care nu l-ar aduce în cinematografele românești nici măcar pe un condamnat la moarte căruia i s-ar oferi alegerea asta - „Fie mori acum, fie te uiți cât mai ai de trăit la filme românești“. „Nu mersi, frate“, ar veni răspunsul - „Unde-i priza de la scaunul electric? Bag eu singur ștecherul, că eu, când vreau să mor, mor“. Dar pe croazetă, oau, proiectezi două ore de deprimare românească în stare pură, cu aurolacii de sub Gara de Nord și toată citadela lor subterană, și ești transformat în Dumnezeu. Ți se spune că nici Scorsese n-a avut vreodată realismul tău - „Când e omorât cu bâte Joe Pesci și îngropat de viu, în „Casino“... O mizerie! Și copiii se pot uita la ea! Dar când se bat cămătarii ăia doi cu răngile, după care-și injectează heroină în ochi, o violează cot la cot pe minora aia și apoi aruncă țigările pe jos... ARTĂ! ARTĂ în stare PURĂ!“.