Ne plângem degeaba, pentru că suntem niște oameni cu minți mici și planuri direct proporționale. Gândim pe termen super-scurt - trebuie să mănânc azi - și, uneori, pe termen relativ mediu - trebuie să plătesc facturile și ratele. Nu gândim ca un investitor, acel personaj care face lumea să se învârtă, care construiește, oferă joburi, dă salarii și contribuie la stat mai mult decât noi toți la un loc (în cazul în care nu-i evazionist sau apropiat al clasei politice, să fim înțeleși). Strigăm sus și tare că n-avem infrastructură. Îi oprește asta pe unii oameni de afaceri, români și străini, să investească aici? Nu. Acuzăm statul că nu-i pro-business, că practică un intervenționism comunist de neam prost, că subvenționează artificial proiecte de doi lei, că schimbă legile peste noapte, că dă legi proaste, că e instabilitate. Vi se pare că fug investitorii? Exact! Ba chiar vin. E mare circ că nimeni nu cercetează, că nimeni nu dezvoltă, că se importă, că nu se sprijină suficient, că nu sunt închise în weekend supermarketurile cu arpagic din Tunisia. Tot nu scăpăm de investitorii ăștia. Ai naibii paraziți tot insistă să vină aici și să deschidă afaceri. De ce? Simplu. Pentru că suntem săraci lipiți și ne mulțumim cu salarii infecte, pe care un occidental ar scuipa și s-ar reîntoarce acasă la ajutor social de 2.000 euro pe lună. „Salariile mici reprezintă aproape singurul motiv pentru care investitorii sunt atrași de mediul de business din România, având în vedere că statul nu le oferă predictibilitate și stabilitate legislativă, infrastructură sau R&D. Forța de muncă din România este subplătită“, spune economistul-șef al BNR, Valentin Lazea. Dacă am avea drumuri, n-ar mai veni nimeni aici. Paradoxal, nu-i așa?