Ultimele zile au adus în atenţie o noutate în relaţiile dintre parlamentari şi magistraţi, în sensul că doamna Laura Codruța Kovesi le cere parlamentarilor să-şi motiveze hotărârile de respingere a ridicării imunităţii! Aceasta după ce cu doar câteva zile în urmă le atrăgea atenţia politicienilor în general să nu fie preocupaţi dacă ea va intra în politică, ci să fie mai preocupaţi de faptul că ea va rămâne în continuare la conducerea DNA.

În replică, liderul parlamentarilor PNL, domnul Nicolaescu, spune că îi recomandă doamnei procuror să nu mai dea pe surse informaţii din dosare. Şi alţi politicieni din Parlament, de la diferite partide, şi-au exprimat opinia, dezaprobând propunerea doamnei procuror.

Trecând peste schimbul de replici indirecte dintre două puteri ale statului, replici care însă nu aparţin, nici de o parte şi nici de cealaltă, reprezentaţilor legali ai celor două puteri, care sunt, după cum se ştie, doamna Livia Stanciu pentru justiţie şi preşedintele Senatului sau cel al Camerei Deputaţilor pentru puterea legislativă, putem observa însă câteva limite care uşor, uşor încep să fie depăşite.

Pornind de la jurisprudenţa CEDO (cauza Morissens c/a Belgia) vom observa că s-a statuat că o persoană care îndeplineşte o funcţie publică a acceptat anumite restrângeri ale exerciţiului libertăţii de exprimare, restricţii care sunt inerente acestei funcţii.

În cazul nostru avem un magistrat, care, potrivit funcţiei de magistrat, are o obligaţie de rezervă, ce presupune moderaţie şi reţinere în prezentarea opiniilor, versus parlamentari, care au o obligaţie de rezervă ce presupune necomentarea publică a cazurilor din justiţie. Doar că observăm că, de această dată, cea care porneşte polemica, propunând Parlamentului cum să-şi desfăşoare activitatea, este cea care deţine funcţia de magistrat şi care, culmea, critică hotărârile Parlamentului. O fi el Parlamentul ăsta cu problemele lui de imagine şi cu încrederea scăzută în rândul populaţiei, doar că reprezintă puterea legislativă a unei ţări şi, pe deasupra, mai este şi instituţia cu cea mai largă reprezentare populară, fiind singura putere aleasă de cetăţeni. Numirea unui magistrat în funcţie se face de către preşedintele ţării, aşa că, din punctul de vedere al reprezentativităţii, marchează un punct parlamentarii.

Din punctul de vedere al obiectului discuţiei, care, aşa cum ziceam, este critica hotărârilor Parlamentului, din nou punctează parlamentarii, chiar şi prin simplul fapt al aplicării principiului simetriei, potrivit căruia, dacă noi nu avem voie să criticăm hotărârile voastre, atunci nici voi nu aveţi voie să le criticaţi pe ale noastre. Mai mult, chiar nici nu se poate motiva o hotărâre luată prin vot!

Tot din perspectiva subiectului de dialog, trebuie să remarcăm că un magistrat se implică în probleme de organizare a Parlamentului făcând propuneri concrete, perspectivă din care este evident că doamna procuror este în pierdere, depăşind cu mult sfera propriilor atribuţii.

Dacă lărgim puţin subiectul dialogului şi la declaraţia anterioară legată de rămânerea la DNA, multă lume din presă a catalogat-o ca fiind mai degrabă o ameninţare decât un răspuns de principiu la o situaţie viitoare, ceea ce ne duce cu gândul către Inspecţia Judiciară şi al ei rol în societate. Sigur că nu avem pretenţii ca Inspecţia să se şi sesizeze, dar dacă e să fie pe bune...

Spre comparaţie, amintim faptul că în SUA s-a considerat că judecătorul G.C. a încălcat obligaţia de imparţialitate atunci când în cadrul unui discurs public susţinut în iunie 2004, la întâlnirea anuală a American Constitutional Society, a subliniat incompetenta administraţiei Bush şi a criticat ca fiind nelegală decizia Curţii Supreme în cauza Bush versus Gore (2000), care a pus capăt disputei alegerilor prezidenţiale din anul 2000.

Raportat la această obligaţie de rezervă, la jurisprudenţa CEDO, la practica din SUA, observăm că doamna procuror a reuşit în ultimul timp mai multe interviuri şi declaraţii publice în presa scrisă sau la TV decât preşedintele ţării şi premierul la un loc. De la critica deciziei CCR la critica activităţii propriei instituţii înainte de domnia sa şi, indirect, a şefului instituţiei până la critica Parlamentului şi a oamenilor politici nu a fost decât un pas. Un pas care însă nu poate fi făcut de către un magistrat deoarece se intră în sfera criticii instituţiilor statului, a puterilor din stat şi începe... politica. O astfel de agendă publică a unui procuror, fie el chiar candidat (singurul) la o funcţie de conducere din cadrul Ministerului Public, nu este normală şi nici în strânsă legătură cu obligaţia de rezervă. Prin comparaţie, pe doamna Livia Stanciu, preşedinta ICCJ, care, culmea, chiar reprezintă Justiţia (pentru că aşa zice Constituţia), nu prea am văzut-o nici pe la TV şi nici prin ziare dând interviuri. Măcar doamna preşedinte îşi respectă obligaţia de rezervă! O fi legat de faptul că doamna Stanciu nu va mai putea avea un nou mandat la ICCJ sau e pentru că, într-adevăr, cam aşa ar trebui să se comporte un magistrat.

Probabil că cineva, un consilier de imagine i-a recomandat doamnei procuror acest gen de apariţii, probabil acel consilier consideră că aşa cresc şansele de renumire în funcţie sau să fie vorba despre verificarea popularităţii în sine? În oricare din situaţii, aceste interviuri şi apariţii nu-i fac niciun bine doamnei magistrat, mai ales că, după modul de organizare a bilanţului instituţiei, multă lume a văzut doar comparaţii cu regimuri nu demult apuse şi pe care credem că, totuşi, populaţia nu şi le mai doreşte.

Iar în timpul acesta, cei care trebuie să vorbească tac. Şi aici mă refer mai ales la domnul președinte, dar mai ales la doamna ministru al Justiţiei, care…, dacă mă gândesc mai bine, chiar e bine că tace, pentru că atunci când vorbeşte e... despre lux, iar poporul ăsta chiar nu-şi permite niciun lux! Nici măcar pe acela de a avea un astfel de ministru!