Actorul Claudiu Bleonţ s-a aflat, la începutul săptămînii acesteia, pentru a treia oară în decursul acestui an, la Constanţa. Artistul a jucat în piesa "Ultima oră", de Mihail Sebastian, iar la finele reprezentaţiei a acordat un interviu cotidianului "Telegraf", în care a vorbit despre întîlnirea cu publicul de la malul mării, dar şi despre rolurile sale din telenovele.

Reporter: În acest an, v-aţi aflat de trei ori pe scena constănţeană. Cum vă simţiţi atunci cînd jucaţi pentru publicul din oraşul de la malul mării?

Claudiu Bleonţ: Sînt onorat, provocat şi emoţionat. Eu îi felicit pe constănţeni pentru faptul că au atîta interes pentru teatru. Naţionalul din Bucureşti a avut o tradiţie lungă, pînă în '89, cu spectacole jucate aici. Este o sală extraordinară la Casa de Cultură a Sindicatelor, cu un director foarte bun. Cred că, în prezent, Constanţa este oraşul care a văzut cele mai bune spectacole. Este un lucru lăudabil pentru public, care a dovedit că merită. Eu sînt sincer onorat de întîlnirile cu spectatorii de aici, pentru că demonstrează că îi interesează. Şi pe mine mă interesează ca el să plece îmbogăţit spiritual, aşa cum mă simt eu cînd vin aici.

Rep.: Recent, aţi putut fi urmărit şi într-o telenovelă. Dacă vi s-ar mai propune un rol într-o astfel de producţie, aţi accepta?

C.B.: Am jucat în telenovela "Păcatele Evei". Telenovela este un prilej de a lucra pe un scenariu, de a găsi un personaj. Să nu priviţi cu ochi răi, să nu vă lăsaţi induşi în eroare de un curent snob, elitist. Fiecare om îşi are drumul lui şi atît timp cît nu îi tulbură pe ceilalţi, este în regulă.

Rep.: Cum vi se pare reacţia audienţei la improvizaţiile în afara textului şi dialogurile cu publicul, care au devenit o obişnuinţă în spectacolele în care jucaţi?

C. B.: În spectacolul “Ultima oră“, soluţia era forţată. Acest lucru s-a născut cînd am început să plecăm în turnee cu "Ultima oră", piesă pe care am jucat-o şi în Israel. Este nevoie de un timp în care maşiniştii trebuie să schimbe decorul, iar acest lucru se face la vedere; iese redacţia şi vine apartamentul lui Andronic. A fost nevoie de această improvizaţie, pe care eu am dezvoltat-o pe ideile lui Mihail Sebastian. Şi celelalte spectacole aveau această deschidere de dialog cu publicul şi nu văd nimic rău în asta. Nu trebuie să ne minţim, că noi, actorii, nu ştim că voi, spectatorii, sînteţi în sală şi invers.