Visul de a avea o casă este tot mai greu de atins în România anului 2008. Tinerii care îşi pun speranţe în statul român sînt tot timpul dezamăgiţi, pentru că statul nu face nimic pentru ei. Chiar dacă la nivel de autorităţi locale, tinerii găsesc, de cele mai multe ori, sprijin, ei nu reuşesc să îşi ducă la capăt visele. Asan Dilec, în vîrstă de 29 de ani, din Techirghiol, este văduvă şi are doi copii de întreţinut. Ce face statul pentru ea? Nimic. Deşi Primăria oraşului Techirghiol i-a oferit un teren pe care să îşi construiască o casă, salariul de numai 800 de lei pe care îl primeşte de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Techirghiol, unde lucrează ca infirmier, nu îi ajunge decît să îşi întreţină cei doi copii.

Visul oricărei familii este să aibă o casă. În România anului 2008, acest vis este tot mai greu de îndeplinit. Chiar dacă autorităţile locale vin în sprijinul locuitorilor ajutîndu-i sub diverse forme, visul multor tineri de a avea o casă este totuşi departe de a fi îndeplinit. Există numeroase cazuri în care primăriile pun la dipoziţia tinerilor terenuri pentru a-şi construi o casă, însă beneficiarii nu apucă decît cel mult să facă fundaţia, costurile pentru finalizarea unei case fiind mult prea ridicate în comparaţie cu veniturile pe care tinerii le obţin. Primăria oraşului Techirghiol, la fel ca multe alte primării, a oferit tinerilor locuri pentru ridicarea unor locuinţe. Unii au reuşit să îşi ducă la bun sfîrşit proiectul, alţii au rămas blocaţi, bineînţeles, din cauza lipsei fondurilor. Asan Dilec, o tînără de 29 de ani din Techirghiol, este unul din exemplele celor care nu au reuşit să-şi finalizeze casa. Povestea ei este una tristă. S-a căsătorit în 1999, pentru ca, un an mai tîrziu, împreună cu soţul ei, să depună dosarul pentru un teren de la Primărie, pe care cuplul dorea să-şi ridice propria casă. La doi ani după depunerea dosarului, Primăria le-a oferit celor doi terenul cu titlu gratuit. Timp de trei ani, Asan Dilec împreună cu soţul ei au economisit cît au putut pentru a începe lucrările la casa pe care o visau. Eforturile au fost considerabile, avînd în vedere că Asan Dilec este mama a doi copii, un băiat şi o fată. În anul 2005, cei doi tineri au pus piatra de temelie a casei din bulevardul Victoriei. În toată această perioadă, cei patru membri ai familiei au locuit în casa socrilor lui Asan Dilec, împreună cu fraţii soţului ei, în total fiind 10 persoane într-o casă cu cinci camere. În anul 2006, soţul lui Asan Dilec a murit, în urma unui accident stupid. Tînărul a căzut de pe bicicletă, s-a lovit la cap şi a murit pe loc. După decesul soţului ei, Asan Dilec nu a mai reuşit să facă nimic pentru visul ei şi al celor doi copii. Casa a rămas aşa cum a lăsat-o soţul ei. Ca infirmier în cadrul Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Techirghiol, Asan Dilec nu cîştigă mai mult de 800 de lei pe lună, bani pe care îi folosea pentru îngrijirea celor doi copii, Asan Aidân, care în prezent are 8 ani şi este elev în clasa a II-a, şi Asan Geilan, fetiţa de doar trei ani şi jumătate. Iată cum, la doar 29 de ani, Asan Dilec este nevoită să vadă de casă şi să îşi concentreze atenţia şi eforturile asupra celor doi copii pe care îi are de îngrijit. Aceasta este, pe scurt, povestea tinerei din Techirghiol. Împreună cu Asan Dilec ne-am deplasat la locul unde ar fi trebuit să fie acum casa pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. Tînăra de 29 de ani privea prin gardul de plasă şi probabil îşi imagina cum ar fi arătat acum casa dacă soţul ei nu murea în 2006: „Aici trebuia să fie bucătăria, aici sufrageria şi aici cele două dormitoare. Mi-am dorit foarte mult ca împreună cu soţul meu să putem termina acea casă şi să ne mutăm acolo. Aveam planuri mari şi ne gîndeam deja cum ne vom creşte copiii în noua noastră locuinţă. După decesul soţului meu aş fi putut să vînd acel loc de casă şi cu banii obţinuţi să îmi cresc copiii. Consider că trebuie să lupt în continuare pentru a termina acea locuinţă, nu pentru mine, ci pentru cei doi copii ai mei“.