EVOLUŢIE PE SĂRITE Animalele nu primesc recunoaşterea pe care o merită pentru rolul jucat în evoluţia societăţii umane. Ingratitudinea merge până la a le scoate în evidenţă doar defectele, folosite ca termeni peiorativi adresaţi, culmea, tot oamenilor. Sunt însă mai mult decât animale de companie sau creaturi domestice care se pliază pe nevoile umane. Sociologii au decis să le facă dreptate şi se concentrează pe studii asupra originii, dezvoltării, organizării şi funcţionării societăţii umane. Din 2002, Asociaţia Americană de Studii Sociologice a creat secţiunea specială ”Animale şi Societate”, ca răspuns la interesul sporit al specialiştilor asupra acestui subiect.

De-a lungul istoriei, diversele studii despre contribuţiile animalelor în viaţa oamenilor le-au marginalizat în mod constant importanţa. Asupra acestui lucru a atras atenţia Kay Peggs, sociolog în cadrul Universităţii Portsmouth din Marea Britanie, în cartea sa ”Animale şi Sociologie”, lucrare care nu numai că a atras atenţia comunităţii ştiinţifice, dar şi dorinţa de a restabili adevărul ignorat cu bună ştiinţă. Unii ar lua în glumă iniţiativa, dar cercetătorii americani Richard York şi Philip Mancus, doctoranzi ai Universităţii Oregon, au demarat un studiu ambiţios. Au reluat Teoria Evoluţiei lansată în anul 1966 de Gerhard Lenski şi au ajuns la concluzia că rolul animalelor a fost diminuat. Acesta a susţinut că evoluţia informaţiilor culturale este o extensie a evoluţiei de informaţii genetice cu caracteristicile societăţii umane, fiind produsul interacţiunii dintre cele două influenţe, genetice şi culturale. Richard York şi Philip Mancus susţin că teoria lui Lenski este limitată şi are tendinţa de a ignora influenţa animalelor asupra evoluţiei societăţii umane, concentrându-se în schimb pe modul în care tehnologia şi economia au condus evoluţia socio-culturală. Susţin că animalele sunt creaturi complexe, departe de viziunea tradiţională, care spune că doar factori sociali şi de mediu au condus eforturile omului de a se folosi de ele sau a le goni de pe terenurile şi teritoriile pe care vieţuiau.

MAI MULT DECÂT HĂIS ŞI CEA Înainte de secolul XX, doar cinci din 14 specii de animale domestice mari - vaca, oaia, capra, porcul şi calul - au devenit larg răspândite şi importante în întreaga lume. S-a mai încercat şi domesticirea altor animale, dar eforturile au eşuat. Cei doi sociologi au combătut tocmai accentul pus de Gerhard Lenski pe rolul aratului, mai degrabă decât pe animalele care trăgeau plugul, în explicaţia progreselor tehnologice. Plugurile sunt utile numai atunci când sunt combinate cu animalele de tracţiune puternice, cum ar fi caii şi boii. O diferenţă majoră între Europa şi Lumea Nouă a fost că prima dispunea de animale mari, în timp ce a doua doar de animale mici, cum ar fi lama, alpaca, porcul de Guineea sau câinele. Incaşii, în schimb, au conceput taclla, un băţ cu o lamă îngustă din piatră şlefuită sau mai rar din bronz, cu care făceau gropi pentru a planta seminţe, care era folosit şi ca sapă. Utilizarea calului şi a elefantului în război serveşte ca un alt exemplu de utilizare a animalelor din locul lor de origine de către societatea umană. Hannibal s-a folosit de elefanţi împotriva romanilor, iar conchistadorii spanioli au fost ajutaţi de cai să îşi impună stăpânirea asupra imperiilor aztec şi incaş. Nu numai constituţia fizică şi forma de organizare a animalelor le afectează soarta, ci şi rolul social jucat în bunăstarea şi conştiinţa unui popor.