În faţa unui Crăciun „confiscat” de interese pecuniare - meschine chiar, fără să aibă nimic în comun cu Miracolul Întrupării, al Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos - şi cu amintirea unui Crăciun „chinuit”, din perioada de tristă amintire, pare firească întrebarea: „Cum era Crăciunul odinioară, în Constanţa interbelică?”. E suficient să apelezi la „memoria” Constanţei, păstrată la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale (SJAN), pentru a găsi răspunsurile. Filele din fondurile Primăriei şi Prefecturii Constanţa, păstrate la SJAN Constanţa, oferă o imagine elocventă a sărbătorilor de iarnă în (judeţul) Constanţa. După cum se vede din documente, nici atunci, în urbe, sărbătorile nu prea aveau un caracter religios, poate şi pentru că praznicul creştin se marca în familie. „Arhivele constănţeane păstrează şi o serie de informaţii referitoare la modul în care se sărbătoreau, la Constanţa, momentele frumoase specifice iernii. Deşi nu foarte numeroase, documentele reflectă realităţile acelor vremuri, respectiv modul în care sărbătoreau constănţenii Crăciunul şi, în general, toată perioada sărbătorilor de iarnă”, a spus şeful SJAN Constanţa, dr. Virgil Coman.

CU URSUL PRIN ORAŞ În perioada premergătoare sărbătorilor de iarnă, la data de 18 noiembrie 1930, Ion Sandu, din satul Însurăţei, judeţul Brăila, solicita Primăriei Constanţa autorizaţia de a umbla cu ursul prin oraş şi... a-l juca. O cerere similară este făcută şi de Ilie Constănţianu, tot din Însurăţei. Primăria Municipiului Constanţa emite în ambele cazuri „autorizaţiuni” cu anumite „condiţiuni” a căror nerespectare ar atrage ridicarea „autorizaţiunii”. „Condiţiunile sunt în număr de patru şi prevăd: 1. să nu se bată ursul în timpul jocului; 2. să nu fie pus (n.r. - ursul) să urce în pom, pe stâlpii de telegraf sau telefon; 3. să nu calce pe locuitorii cari cred că se vor însănătoşi când îi calcă ursul; 4. în timpul jocului să nu-i cânte cântece indecente”. Ambele cereri se găsesc în patrimoniul SJCAN.

COLIND CU ARME DE FOC ŞI SĂBII Un obicei pitoresc şi aparte, specific sărbătorilor de iarnă, transpare din documentele de epocă: Jianul. În fondul Prefecturii Constanţa (dosarul 4 din anul 1931) există mai multe astfel de mărturii care atestă practicarea jocului în satele dobrogene. Astfel, la 14 decembrie 1931, mai mulţi tineri din satul constănţean Nisipari solicitau prefectului Constanţei „aprobaţiune” ca de sfintele sărbători ale Crăciunului, pe 25, 26 şi 27 decembrie, „să facă” jocul Jianului, „compus din şapte tineri cu patru arme de vânătoare, fără cocoaşe (închizătoare) şi fără cartuşe, îmbrăcaţi în haine port naţional şi încinşi cu trei culori, pe raza judeţului Constanţa”. Tot în decembrie 1931, alţi tineri, din satul Seimenii Mici de această dată, adresează o cerere către prefectul Constanţei, în care solicită să umble de Crăciun şi Anul Nou, „după datinile creştineşti”, la fel ca anii trecuţi, cu jocul Jianul, prin satele Nisipari, Medgidia, Cuza Vodă, Castel, Valea Dacilor, Biul biul (sic!) mare şi mic, Basarabi, Galeşul şi Poarta Albă. Mai mult, ei solicită, aşa cum cere specificul acestui colind haiducesc, permisiunea de a folosi „arme vechi în număr, precum şi uniforme ofiţereşti”.

HAIDUCII LUI JIANU, PRIN JUDEŢ Cu un an înainte, în 1930, un constănţean de această dată, Zaharia Istrate, din cartierul Anadalchioi, solicita Primăriei Constanţa „să joace de sărbătorile Crăciunului, cu câţiva tineri, jocul care se numeşte Jianul”. Despre acest colind, Jianul sau Jienii, directorul Muzeului de Artă Populară, dr. Maria Magiru, a precizat că este o piesă de teatru haiducească, cu personaje şi cu replici, având la bază piesa „Jianul, căpitan de hoţi”, scrisă în 1850 de Matei Millo şi I. Anestin, al cărei personaj principal este haiducul Iancu Jianu. În cercetarea etnografică de teren întreprinsă înainte de 1989, dr. Maria Magiru a reuşit să strângă date importante despre acest colind haiducesc, aşa cum s-a păstrat el în memoria locuitorilor, în Cochirleni, unde se umbla cu Jienii de Crăciun, şi în Seimenii Mici, unde se umbla în noaptea de Anul Nou.